vă întreb? ce ne spune nouă dumnezeu? Dumnezeu ne spune să pedepsim orice păcătos după felul păcatului său. Acestea nu sunt vorbele mele, nici ale fraţilor mei. Astea sunt vorbele lui dumnezeu!

Făcu un gest cu mâna, arătând spre cer. Capul îmi pocnea, iar soarele era mult prea fierbinte.

— Orice păcătos trebuie să fie pedepsit după felul păcatului său, a repetat mulahul, de data asta cu o voce care scădea în intensitate, chiar dacă era în microfon. Rostea răspicat fiecare cuvânt, ca să obţină un efect mai dramatic. Şi ce pedeapsă, fraţi şi surori, este mai potrivită pentru adulter? Cum să pedepsim pe cei care dezonorează sfânta instituţie a căsătoriei? Ce să le facem celor care scuipă faţa lui Dumnezeu? Cum să răspundem celor care aruncă cu pietre în Casa Domnului? VOM ARUNCA ŞI NOI CU PIETRE ASUPRA LOR!

A închis microfonul. Un murmur surd s-a răspândit prin mulţime.

Lângă mine, Farid scutura din cap:

— Şi mai zic că sunt musulmani, mi-a şoptit la ureche.

Apoi, din camionetă a coborât un bărbat înalt, cu umeri largi. Apariţia lui a smuls urale câtorva spectatori. De data asta, nu mai era nimeni lovit cu biciul pentru că aclama prea tare. Hainele lui, orbitor de albe, străluceau în lumina soarelui de amiază. Poalele cămăşii fluturau în briza uşoară, iar braţele întinse îl făceau să arate ca Iisus răstignit pe cruce. A mulţumit mulţimii rotindu-se uşor, într-un cerc complet. Când a ajuns cu faţa spre sectorul nostru, am văzut că purta ochelari de soare cu lentile negre, ca ai lui John Lennon.

— Ăsta trebuie să fie omul nostru, a zis Farid.

Talibanul cel înalt cu ochelari negri s-a îndreptat spre grămada de pietre pe care o descărcaseră mai devreme din camionetă. A luat o piatră şi a arătat-o mulţimii. Zgomotul a încetat, înlocuit de un fel de bâzâit care a înecat întregul stadion. M-am uitat împrejur şi am văzut că toată lumea este ca în transă. Talibanul, semănând absurd de mult cu un jucător de baseball, a azvârlit piatra spre groapa în care se afla bărbatul legat la ochi. L-a lovit în tâmplă. Femeia a ţipat din nou. Mulţimea a scos un „ooo“ de uimire. Am închis ochii şi mi-am acoperit faţa cu mâinile. „Ooo“-urile mulţimii rimau cu fiecare zbârnâit de piatră care zbura prin aer şi au continuat o vreme. Când s-au oprit, l-am întrebat pe Farid dacă s-a terminat. A spus că nu. Bănuiesc că îi apucase durerea de gât. Nu ştiu cât timp am mai stat cu faţa în mâini. Ştiu că am deschis din nou ochii când am auzit oamenii din jurul meu întrebând: „Mort? Mort? E mort?”

Bărbatul din groapă era acum o masă însângerată de carne şi zdrenţe sfâşiate. Bărbia i se sprijinea în piept. Talibanul cu ochelari ca ai lui John Lennon se uita la un altul care învârtea în mână o piatră, chiar lângă gropi. Omul care se juca cu piatra avea un stetoscop. S-a apropiat de bărbatul din groapă şi l-a ascultat, punându-i pâlnia aparatului pe piept, apoi a scuturat din cap către talibanul cu ochelari de soare. Mulţimea murmura.

John Lennon s-a întors spre grămada de bolovani.

Când s-a terminat totul, după ce cadavrele însângerate au fost aruncate fără nici o ceremonie în spatele camionetelor roşii – în maşini separate câţiva bărbaţi cu lopeţi s-au grăbit să astupe gropile. Unul a făcut o încercare inutilă de a acoperi uriaşele pete de sânge cu ţărână, dar în zadar. Câteva minute mai târziu, echipele au luat terenul în stăpânire. A doua repriză putea începe.

Întâlnirea noastră a fost stabilită pentru ora trei după-amiază, în aceeaşi zi. Uşurinţa cu care obţinusem întrevederea m-a uimit. Mă aşteptasem la amânări, o serie de întrebări măcar, eventual o verificare a actelor. Dar mi-am amintit cum decurg lucrurile şi la nivel oficial, şi la nivel neoficial în Afganistan: tot ce a avut Farid de făcut a fost să-i spună unuia dintre talibanii cu bice că am o chestiune personală de discutat cu omul în alb. Farid şi cu el au schimbat câteva vorbe. Apoi tipul cu biciul a încuviinţat din cap şi a strigat ceva în paştună către un tânăr de pe teren, care a alergat apoi spre tribuna din sud-est, unde talibanul cu ochelari de soare discuta cu mulahul rotofei care oficiase slujba. Cei trei au vorbit ceva şi l-am văzut pe tipul cu ochelarii de soare privind în sus. A dat din cap a încuviinţare şi a spus ceva la urechea mesagerului. Tânărul ne-a adus mesajul.

Era stabilit – la ora trei.

Capitolul XXII

Farid a intrat cu Land Cruiser-ul pe aleea din faţa unei case mari din Wazir Akbar Khan. A parcat la umbra sălciilor care îşi revărsau ramurile peste zidul clădirii de pe Strada 15, Sarah-e-Mehmana, Strada Oaspeţilor. A oprit motorul şi am rămas tăcuţi câteva minute, ascultând tinc-tinc-ul motorului care se răcea. Farid îşi lăsase scaunul pe spate şi se juca cu cheile din contact. Mi-am dat seama că se pregăteşte să-mi spună ceva.

— Presupun că vrei să te aştept în maşină, a zis în cele din urmă, pe un ton parcă de scuză şi fără să se uite la mine. De aici încolo e treaba ta, eu…

L-am bătut uşurel pe braţ.

— Ai făcut mult mai mult decât ne-am înţeles când te-am plătit. Nu mă aştept să vii cu mine.

Dar adevărul era că nu aş fi vrut să intru singur. În ciuda celor pe care le aflasem despre Baba, mi-aş fi dorit să îl am acum alături. Baba ar fi dat buzna pe uşile de la intrare şi ar fi cerut să fie dus la mai-marele întregului circ şi le-ar fi strigat că se pişă pe bărbile lor, dacă cineva i-ar fi stat în cale. Dar Baba era mort de mult şi îngropat în porţiunea rezervată afganilor dintr-un mic cimitir din Hayward. Chiar luna trecută îi dusesem la cimitir, împreună cu Soraya, un buchet de margarete şi frezii. Eram pe cont propriu.

M-am dat jos din maşină şi m-am îndreptat spre porţile înalte, din lemn masiv. Am apăsat pe sonerie, dar nu s-a auzit nimic – tot mai era pană de