Mi-a pierit tot cheful de râs. Şi de somn.

— Sunt obosit, i-am spus. Hai să dormim puţin.

Sforăitul lui Farid a răsunat curând, stârnind ecouri în încăperea goală. Eu am rămas treaz, cu braţele încrucişate pe piept, zgâindu-mă la stelele care se vedeau prin geamul spart şi gândindu-mă că, poate, e adevărat ce spun oamenii despre Afganistan. Poate chiar e un loc fără speranţă.

O mulţime agitată umplea Stadionul Ghaza, cum am văzut după ce am trecut de tunelul de la intrare. Mii de oameni se vânzoleau pe terasele de beton. Copiii se jucau pe culoare şi se fugăreau în sus şi-n jos pe scări. Mirosul de boabe de garbanzo în sos picant plutea în aer, amestecat cu cel de sudoare şi bălegar. Am trecut împreună cu Farid printre oameni care vindeau ţigări, seminţe de pin şi biscuiţi.

Un băiat costeliv într-o haină de stofă m-a înşfăcat de cot şi mi-a suflat în ureche, dacă nu vreau să cumpăr nişte „poze sexy“.

— Foarte sexy, aga, mi-a zis, rotindu-şi ochii vioi în toate părţile. Îmi amintea de o fată care, în urmă cu câţiva ani, încercase să-mi vândă droguri în cartierul Tenderloin din San Francisco. Puştiul şi-a desfăcut cu precauţie haina şi mi-a arătat în treacăt pozele sexy: ilustrate din filme indiene înfăţişând actriţe cu ochii încondeiaţi şi complet îmbrăcate, în braţele actorilor principali.

— Sexy, nu? a repetat.

— Nu, mulţumesc, i-am spus, împingându-l într-o parte.

— Dacă-l prind ăştia, or să îi dea o mamă de bătaie, că taică-său o să se răsucească în mormânt, a şoptit Farid.

Evident, nu existau bilete cu locuri. Nimeni nu ne-a condus politicos să ne arate locurile, rândul sau zona. Aşa ceva nu se întâmpla nici în vremea monarhiei. Am găsit un loc decent pe care să stăm, chiar la stânga de centrul terenului, cu toate că şi pentru asta a fost nevoie de ceva dat din coate şi picioare din partea lui Farid.

Mi-am amintit ce verde era iarba de pe teren în anii şaptezeci, când Baba mă aducea la meciurile de fotbal. Acum, gazonul era o porcărie. Erau găuri şi cratere peste tot şi, mai ales, două gropi zdravene chiar în spatele uneia dintre porţi. Nu mai era nici fir de iarbă, doar pământul gol. La scurtă vreme după ce echipele au intrat în cele din urmă pe teren – toţi jucătorii purtând pantaloni lungi, în ciuda căldurii – şi a început meciul, a devenit dificil să urmăreşti mişcările jucătorilor învăluite în norii de praf pe care îi stârneau. Tineri talibani cu bice se plimbau în sus şi-n jos pe culoare şi îi loveau pe cei care aclamau prea tare.

Fuseseră aduşi la scurt timp după ce se fluierase de pauză. Două camionete roşii prăfuite, ca cele pe care le văzusem în oraş, chiar în ziua în care ajunsesem, intraseră pe stadion, prin porţile deschise. Mulţimea se ridicase în picioare. O femeie cu o burqa verde stătea în cabina uneia dintre camionete, iar un bărbat cu ochii legaţi – în cealaltă. Camionetele au făcut înconjurul stadionului, încet, ca şi când ar fi vrut să lase lumea să se uite bine. Efectul a fost cel scontat: oamenii îşi lungeau gâturile, se ridicau pe vârfuri şi arătau cu degetul. Chiar lângă mine, vedeam cum mărul lui Adam din gâtul lui Farid se mişcă în sus şi-n jos în timp ce el murmura o rugăciune.

Camionetele roşii au intrat pe teren, îndreptându-se încet spre unul din capete, în nori de praf şi cu soarele reflectat în capacele roţilor. O a treia camionetă li s-a alăturat la destinaţie. Era plină cu ceva şi, brusc, am înţeles la ce foloseau cele două gropi din spatele porţii. Acum începuseră să descarce a treia camionetă. Mulţimea murmura, anticipând ce avea să urmeze.

— Vrei să rămâi? a întrebat Farid, pe un ton grav.

— Nu, i-am răspuns. În viaţa mea nu îmi mai dorisem atât de tare să fiu în alt loc decât acum. Dar trebuie să rămânem.

Doi talibani cu armele pe umăr îl ajutau pe bărbatul legat la ochi din prima camionetă şi alţi doi pe femeia cu burqa din a doua să coboare din maşină. Pe femeie o părăsiră puterile şi se prăvăli la pământ. Soldaţii o ridicară cu forţa, dar ea se prăbuşi iar. Când au vrut s-o ridice din nou, a început să ţipe şi să-i lovească. Câte zile voi avea nu o să uit urletul acela! Era ca al unui animal sălbatic ce încearcă să-şi elibereze piciorul prins într-o capcană. Alţi doi talibani li s-au alăturat celorlalţi şi i-au ajutat să o arunce într-una din gropile adânci până la piept. Bărbatul legat la ochi, însă, îi lăsase să-l coboare în groapa săpată pentru el fără să opună nici o rezistenţă. Acum nu se mai vedeau decât busturile celor doi acuzaţi ieşind din pământ.

Un cleric grăsuliu, cu barbă albă, îmbrăcat cu straie cenuşii, stătea lângă poartă, dregându-şi vocea într-un microfon. În spatele lui, femeia din groapă ţipa în continuare.

Omul începu să recite o rugăciune lungă din Coran, iar vocea lui nazală vibra în liniştea ce cuprinsese brusc întreg stadionul. Mi-am amintit ce îmi spusese Baba odată, cu multă vreme în urmă: „Mă piş pe bărbile tuturor maimuţelor ălora făţarnice. Nu fac nimic altceva decât să îşi mute mătăniile dintr-o mână în alta şi să recite dintr-o carte scrisă într-o limbă pe care nici măcar nu o înţeleg. Dumnezeu să ne ajute, dacă Afganistanul va cădea vreodată în mâinile lor“.

Când rugăciunea a luat sfârşit, clericul şi-a dres iar vocea:

— Fraţi şi surori! a spus în farsi. Vocea lui a bubuit peste tot stadionul. Ne-am adunat cu toţii aici pentru a duce la îndeplinire Shari’a. Suntem cu toţii aici ca să facem dreptate. Suntem aici pentru că voinţa lui Allah şi cuvântul profetului Mohamed, pacea fie cu el, sunt vii şi respectate aici, în Afganistan, multiubita noastră patrie. Ascultăm ce spune Dumnezeu şi respectăm întru totul cuvântul Lui, pentru că nu suntem decât nişte biete creaturi umile, fără putere înaintea măreţiei Lui. Şi ce ne spune nouă Dumnezeu,