M-am sprijinit de zidul cenuşiu al cimitirului în care Hassan îşi îngropase mama. Vechea poartă de metal dispăruse, iar pietrele de mormânt abia se mai vedeau prin hăţişul de buruieni încâlcite, care puseseră stăpânire pe tot. Două ciori stăteau pe zidul scund care împrejmuia cimitirul.

Hassan zisese în scrisoare că rodiul nu mai făcuse fructe de ani de zile. Uitându-mă la pomul cocârjat şi fără frunze m-am îndoit că va mai face vreodată. M-am aşezat sub el, amintindu-mi de câte ori ne căţărasem în el, de câte ori îi chinuisem crengile şi ne legănasem picioarele, de picăturile de soare care se strecurau printre frunze şi ne pictau feţele într-un mozaic de umbre şi lumini. Am simţit deodată în gură gustul astringent de rodie.

M-am lăsat uşor în genunchi şi mi-am trecut mâinile peste trunchiul copacului. Şi am găsit ce căutam. Literele săpate în coaja copacului nu se mai vedeau aşa de bine, dar încă mai puteai citi: „Amir şi Hassan – sultanii din Kabul”. Am urmărit cu degetele curba fiecărei litere. Am cules mici bucăţi de scoarţă din crevasele minuscule.

Am stat cu picioarele încrucişate la poalele copacului şi am privit spre sud la oraşul copilăriei mele. În vremurile acelea, copacii îşi iţeau vârfurile de dincolo de zidurile fiecărei case. Cerul se întindea vast şi albastru, iar hainele se uscau pe frânghiile de rufe, strălucind în soare. Dacă ascultai cu mare atenţie, puteai chiar să auzi vocea vânzătorului de fructe care trecea prin Wazir Akbar Khan, împreună cu măgăruşul său: „Portocale, caise, struguri!” La căderea serii se auzea azan, chemarea muezinului la rugăciune, în moscheea din Shar-e-Nau.

Am auzit un claxon şi l-am văzut pe Farid făcându-mi semn cu mâna. Era timpul să plecăm.

Am pornit-o iar spre sud, înapoi spre Piaţa Paştunistan. Am depăşit mai multe camioane roşii, pline ochi cu tineri înarmaţi şi bărboşi. Farid înjura încet ori de câte ori depăşeam o asemenea maşină.

Am luat o cameră la un mic hotel de lângă Piaţa Paştunistan. Trei fetiţe îmbrăcate în rochiţe negre identice, cu eşarfe albe, stăteau agăţate de bărbatul cu ochelari din spatele tejghelei. Mi-a cerut şaptezeci şi cinci de dolari, un preţ incredibil, dat fiind felul cum arăta hotelul, dar nu m-a deranjat. Să exploatezi ca să-ţi întreţii casa de pe plajă din Hawaii era una, iar s-o faci ca să-ţi hrăneşti copiii era cu totul altceva.

Nu exista apă caldă curentă, iar la toaleta cu vasul crăpat nu se putea trage apa. Exista un singur pat cu ramă de fier şi o saltea uzată, o pătură zdrenţuită şi un scaun de lemn într-un colţ. Fereastra care dădea spre piaţă se spărsese şi nu mai fusese înlocuită. Când mi-am pus valiza jos am observat o pată de sânge pe perete, deasupra patului.

I-am dat lui Farid nişte bani şi a plecat să caute ceva de mâncare. S-a întors cu patru bucăţi de kebab care îţi luau ochii, naan proaspătă şi un castron de orez alb. Ne-am aşezat pe pat şi am devorat totul. Un singur lucru nu se schimbase în Kabul, la urma urmei: kebabul era tot atât de suculent şi delicios pe cât îmi aminteam.

În noaptea aceea, eu am dormit în pat, iar Farid pe jos, învelit într-o pătură suplimentară, pentru care proprietarul mi-a mai cerut o taxă. În cameră nu era nici o sursă de lumină, cu excepţia razelor lunii care se strecurau prin fereastra spartă. Farid mi-a zis că proprietarul i-a povestit cum Kabulul nu mai are curent electric de două zile şi că generatorul hotelului nu mai funcţionează nici el. Am mai vorbit o vreme. Mi-a povestit cum crescuse în Mazar-i-Sharif, în Jalalabad, apoi despre cum se alăturaseră el şi tatăl său jihadului şi luptaseră împotriva lui Shorawi în Valea Panjsherului. Rămăseseră fără mâncare şi fuseseră nevoiţi să mănânce lăcuste ca să supravieţuiască. Mi-a povestit despre ziua în care rafala de mitralieră trasă din elicopter i-a ucis tatăl şi de ziua când mina de teren i-a răpit două dintre fetiţe. M-a întrebat despre America. I-am spus că acolo poţi să intri într-o băcănie şi să cumperi orice tip de cereale din cincisprezece-douăzeci de sortimente. Mielul este întotdeauna proaspăt şi laptele rece, fructele din belşug şi apa limpede. În orice casă există un televizor cu o telecomandă şi poţi să-ţi iei şi antenă de satelit dacă vrei. Se pot recepţiona peste cinci sute de canale.

— Cinci sute? a exclamat Farid.

— Cinci sute.

Am rămas tăcuţi o vreme. Tocmai când credeam că a adormit, Farid a început să chicotească:

— Aga, ai auzit ce a făcut mullahul Nasruddin când fiica lui a venit acasă şi s-a plâns că a bătut-o bărbatul?

Mai-mai că-l auzeam zâmbind în întuneric, ceea ce mi-a adus şi mie un zâmbet pe faţă. Nu există afgan în lume care să nu ştie măcar câteva glume despre mullahul cel plin de ifose.

— Ce?

— A bătut-o şi el, pe urmă a trimis-o înapoi la bărbatu-său să-i spună că mullahul nu e prost: dacă are să-i mai bată fiica, şi el o să-i bată, în schimb, nevasta.

Am râs. În parte din cauza glumei, în parte bucuros că umorul afgan nu s-a schimbat. Războaiele treceau, se inventase internetul şi un robot se plimbase pe Marte, dar în Afganistan noi tot mai spuneam glume cu mullahul Nasruddin.

— O ştii pe aia cu mullahul care îşi pusese o boccea grea în spinare şi umbla călare pe măgar? i-am spus.

— Nu.

— Cineva de pe stradă l-a întrebat de ce nu pune bocceaua pe măgar? El i-a răspuns: „Ar fi o cruzime, atârn şi aşa destul de greu pe bietul animal.”

Ne-am mai spus bancuri cu mullahul Nasruddin, până le-am înşirat pe toate pe care le ştiam; s-a aşternut din nou tăcerea.

— Amir aga? a zis Farid, întorcându-mă din pragul somnului.

— Da?

— De ce eşti aici? Vreau să zic, de ce eşti cu adevărat aici?

— Ţi-am spus deja.

— Pentru băiat?

— Da, pentru băiat.

Farid s-a zvârcolit pe duşumea.

— Greu de crezut.

— Uneori şi mie mi-e greu să cred că sunt aici.

— Nu… Ce am vrut eu să te întreb e… de ce băiatul acela?