class="t4"> oraşe, iar mica baltă de dedesubt era o mare înspumată. Artificiile explodau deasupra pilonilor masivi şi o armată întreagă de soldaţi aliniaţi de o parte şi de alta a podului susţinut de uriaşe cabluri de oţel ne dădea onorul. Micuţa ţestoasă se legăna în cărucior, în timp ce noi păşeam mândri pe aleea circulară de cărămidă roşie rezervată de obicei maşinilor celor care ne vizitau. Ne apropiam în pas de defilare de porţile de fier forjat şi răspundeam la salutul celor mai mari conducători ai lumii, care ne priveau şi aplaudau. Noi, Hassan şi Amir, celebrii aventurieri şi cei mai mari exploratori ai lumii, urma să primim o medalie de onoare pentru faptele noastre de bravură…

 

Am păşit precaut pe aleea de cărămidă roşie, bătută de soare şi năpădită de buruieni. Am stat lângă porţile de fier forjat ale casei tatălui meu, simţindu-mă ca un străin. Mi-am pus mâinile pe grilajul ruginit, amintindu-mi cum fugisem pe porţile astea de mii de ori când eram copil, temându-mă de lucruri care nu mai păreau deloc importante acum, dar care erau atât de importante pe atunci. M-am uitat înăuntru.

Aleea care ducea de la poartă până la casă mi-a adus aminte de căzăturile pe care le-am luat, când eu, când Hassan, în vara în care am învăţat să mergem pe bicicletă. Acum aleea nu mi se mai părea atât de lungă pe cât mi-o aminteam. Asfaltul se fisurase în formă de lovitură de fulger, iar printre crăpături răsăriseră buruieni viguroase. Majoritatea plopilor fuseseră doborâţi – plopii în care Hassan şi cu mine ne căţăram ca să ne jucăm cu oglinzile şi să-i deranjăm pe vecinii din casa de alături. Singurul care mai rămăsese în picioare nu mai avea nici o frunză. Zidul porumbului suferind mai era încă acolo, dar de-a lungul lui nu mai era nici un porumb, în floare sau altfel. Vopseaua începuse să se scorojească, iar tencuiala căzuse pe suprafeţe mai mari. Peluza arăta acum la fel de maronie ca şi pâcla care sufoca oraşul, presărată cu petice chelite, fără iarbă, pe care nu mai creştea nimic.

Un jeep era parcat pe alee şi dintr-o dată m-am simţit contrariat; ce căuta maşina aia pe locul Mustangului negru al lui Baba? Ani de zile, cei opt cilindri ai Mustangului umpluseră dimineţile de zgomot, trezindu-mă din somn. Atunci am văzut şi petele de ulei de sub jeep, care se întinseseră pe asfaltul aleii, ca nişte planşe uriaşe pentru testul Rorschach. În spatele jeepului zăcea o roabă goală răsturnată pe o parte. Nici urmă de tufele de trandafiri pe care le plantaseră Baba şi Ali pe partea stângă a aleii. Doar noroi care ameninţa şi asfaltul. Şi buruieni.

În spatele meu, Farid a claxonat de două ori.

— Hai să mergem, aga. Atragem atenţia asupra noastră, a strigat.

— Mai lasă-mă un minut, i-am spus.

Casa însăşi nu mai semăna cu uriaşa reşedinţă albă pe care mi-o aminteam din copilărie. Părea mai mică. Acoperişul se prăvălise pe alocuri, iar unele ţigle erau crăpate. Ferestrele dinspre living, hol şi de la baia de la etaj – cea a camerei de oaspeţi – erau toate sparte şi peticite la întâmplare cu folie de plastic sau scânduri de lemn bătute în cuie direct în rame. Vopseaua, cândva de un alb orbitor, ajunsese de un gri fantomatic, iar tencuiala căzută pe alocuri dezvelea cărămizile de dedesubt. Treptele de la intrare se măcinaseră pe ici-colo. Ca atâtea alte lucruri din Kabul, casa tatălui meu era însăşi imaginea splendorii decăzute.

Am găsit fereastra vechiului meu dormitor – la etajul al doilea, al treilea geam, la sud de scările de la intrarea principală. M-am ridicat pe vârfuri, dar nu am văzut nimic înăuntru, doar umbre. Acum douăzeci şi cinci de ani, stătusem în spatele acelor geamuri, pe care şiroia ploaia şi pe care eu le abuream cu răsuflarea mea. Îi priveam pe Ali şi Hassan care îşi încărcau bunurile în portbagajul maşinii tatălui meu.

— Amir aga, m-a strigat, din nou, Farid.

— Da, vin, am strigat drept răspuns.

Deşi ar fi fost un gest nebunesc, aş fi vrut să intru. Aş fi vrut să păşesc pe treptele de la intrare, unde Ali ne punea, pe Hassan şi pe mine, să ne scoatem cizmele pline de zăpadă. Aş fi vrut să intru în hol, să simt mirosul cojilor de portocală pe care Ali le arunca întotdeauna în sobă, ca să ardă cu rumeguşul. Să stau la masa din bucătărie, să beau ceai cu o felie de naan, şi să-l ascult pe Hassan cântând vechi cântece bazare.

Alt claxon. M-am întors spre Land Cruiser-ul parcat de-a curmezişul trotuarului. Farid fuma, aşezat la volan.

— Trebuie să mă mai uit la un singur lucru, i-am spus.

— Poţi să te grăbeşti?

— Lasă-mă zece minute.

— Atunci, du-te.

Apoi, tocmai când mă pregăteam să mă duc:

— Dar uită totul. Pe urmă o să-ţi fie mai uşor!

— Ca să ce?

— Ca să poţi merge mai departe, a mai zis Farid. Apoi şi-a aruncat ţigara pe geam. Ce mai trebuie să mai vezi? Dă-mi voie să te scutesc de deranj: nimic din ce-ţi aminteşti nu a supravieţuit. Mai bine să uiţi!

— Nu mai vreau să uit! i-am zis. Lasă-mă doar zece minute!

 

Abia dacă transpiram, eu şi Hassan, când urcam dealul, la nord de casa lui Baba. Ne căţăram până în vârf, fugărindu-ne, sau ne aşezam pe o pantă lină de unde se vedea mai bine aeroportul, în depărtare. Ne uitam cum decolează sau aterizează avioanele. Pe urmă, o luam iar la fugă.

Acum, când am ajuns în vârful dealului, am simţit că fiecare respiraţie gâfâită îmi toarnă foc în piept. Sudoarea îmi curgea pe faţă. Am stat un pic încercând să-mi recapăt respiraţia, cu un junghi în coastă. Apoi am pornit în căutarea