— Şi îţi mai spui director? i-a zis Farid.

Zaman şi-a lăsat mâinile să cadă.

— Nu am mai fost plătit de peste şase luni. Sunt falit, pentru că mi-am cheltuit toate economiile de-o viaţă cu orfelinatul ăsta. Tot ce am avut sau moştenit, am vândut ca să pot întreţine locul ăsta uitat de Dumnezeu. Crezi că eu nu am familie în Pakistan şi în Iran? Aş fi putut să fug ca toţi ceilalţi. Dar n-am făcut-o. Am rămas. Am rămas pentru ei. A arătat spre uşă. Dacă refuz să-i dau un copil, ia zece. Aşa că îi dau voie să ia unul şi las judecata în seama lui Allah. Îmi calc pe mândrie şi iau… blestemaţii, jegoşii lui… de bani murdari. Pe urmă mă duc în bazaar şi cumpăr mâncare pentru copii.

Farid şi-a lăsat ochii în jos.

— Ce se întâmplă cu copiii pe care îi ia? am întrebat.

Zaman s-a frecat la ochi cu degetul mare şi cu arătătorul.

— Uneori vin înapoi.

— Cine e el? Cum dăm de el? am întrebat.

— Duceţi-vă mâine la Stadionul Ghazi. Îl veţi vedea la pauză. Este cel care poartă ochelari de soare negri.

Şi-a cules apoi ochelarii sparţi şi i-a răsucit în mână.

— Acum, aş vrea să plecaţi. Copiii sunt speriaţi.

Ne-a condus până afară.

În timp ce camioneta se punea în mişcare, l-am văzut pe Zaman în oglinda retrovizoare, stând în prag. Un grup de copii îl înconjurase, trăgându-l de poalele cămăşii ieşite din pantaloni. Am văzut că purta ochelarii sparţi.

Am traversat râul şi am luat-o spre nord, spre aglomerata Piaţă Paştunistan. Baba mă ducea acolo, la Restaurantul „Khyber”, ca să mâncăm kebab. Clădirea mai stătea încă în picioare, dar uşile erau ferecate cu lacăte, ferestrele – sparte, iar de pe firmă lipseau literele K şi R.

Am văzut un cadavru chiar lângă restaurant. Avusese loc o spânzurare. Un tânăr atârna la capătul unei frânghii legate de o grindă. Avea faţa buhăită şi vânătă, hainele pe care le purtase în ultima zi a vieţii lui erau zdrenţuite şi pline de sânge. Totuşi, aproape nimeni nu părea să bage de seamă că atârnă acolo.

Am trecut cu maşina prin piaţă, în tăcere, şi ne-am îndreptat spre cartierul Wazir Akbar Khan. Cât vedeai cu ochii, o perdea de praf acoperea oraşul, cu clădirile lui de cărămidă uscată la soare. Câteva străzi mai la nord de Piaţa Paştunistan, Farid a arătat spre doi oameni care vorbeau cu însufleţire, la un colţ de stradă. Unul şchiopăta de un picior, celălalt fiindu-i amputat de la genunchi. Legăna o proteză în braţe:

— Ştii ce fac? Se tocmesc pe picior.

— Îşi vinde piciorul?

Farid încuviinţă, dând din cap.

— Poţi să iei bani buni pe el pe piaţa neagră. Cu ei îţi hrăneşti copiii vreo două săptămâni.

Spre surprinderea mea, majoritatea caselor din Wazir Akbar Khan încă mai aveau acoperişuri şi zidurile mai stăteau în picioare. Ba chiar erau într-o stare destul de bună. Încă se mai iţeau crengi de copaci peste zidurile grădinilor, iar străzile nu erau aşa de sufocate de gunoaie ca cele din cartierul Karteh-Seh. Indicatoarele pe jumătate şterse, unele răsucite şi cu urme de gloanţe în ele, încă mai arătau direcţia.

— Nu e aşa de rău, am observat.

— Nici nu-i de mirare. Unii dintre cei mai importanţi oameni locuiesc aici.

— Talibani?

— Şi ei, a zis Farid.

— Şi mai cine?

A intrat pe o stradă largă, cu trotuare destul de curate şi case intacte de o parte şi de alta.

— Păi, oamenii din spatele talibanilor – adevăratele „creiere” ale guvernului ăstuia, dacă poţi să-l numeşti guvern: arabi, ceceni, pakistanezi, a mai zis Farid. Apoi a arătat spre nord-vest: Strada 15 e încolo şi i se spune Sarak-e-Mehmana. Strada oaspeţilor. Aşa li se spune pe-aici: oaspeţi. Eu cred că într-una din zile musafirii ăştia or să se pişe pe tot covorul!

— Cred că asta el am zis. Chiar acolo!

Am arătat spre locul care îmi servea ca punct de reper când eram copil. „Dacă te rătăceşti vreodată” – îmi zicea Baba – „ţine minte că strada noastră este cea care are în capăt o casă roz.“ Casa roz cu acoperiş ţuguiat a vecinului fusese singura, pe vremea aceea, care avea o asemenea culoare. Şi era încă singura.

Farid a întors maşina în mijlocul străzii. Chiar în faţă am văzut casa lui Baba.

Am găsit broscuţa ţestoasă încurcată printre tufele de măceş din curte. Nu ştiam cum a ajuns acolo şi eram prea bucuroşi ca să ne mai pese. L-am vopsit carapacea într-un roşu aprins – ideea lui Hassan, o idee excelentă, fiindcă în felul ăsta nu o mai puteam pierde niciodată prin tufişuri. Ne prefăceam că suntem doi exploratori cutezători, care au descoperit un gigantic monstru preistoric dintr-o junglă îndepărtată, pe care îl aduc înapoi, în lumea civilizată, ca să fie văzut. Am aşezai ţestoasa în căruciorul de lemn pe care Ali i-l dăduse în dar lui Hassan de ziua lui, cu o iarnă înainte, şi ne făceam că este o cuşcă de fier uriaşă. Păziţi-vă de fiara care scuipă foc şi pară! Mergeam pe iarbă şi trăgeam căruciorul după noi, printre meri şi cireşi, care se metamorfozaseră în zgârie-nori cu vârful până în cer. La miile de ferestre se iţeau capetele curioşilor care urmăreau spectacolul defilării noastre. O luam apoi pe sub micul podeţ semicircular pe care îl construise Baba lângă pâlcul de smochini; acesta devenise un pod suspendat care unea două