Omul râse fără urmă de veselie. Apoi arătă spre un şir de paturi de-a lungul unui perete:

— Nu avem destule paturi şi nici saltele. Mai rău, nu avem nici pături de ajuns.

Ne arătă o fetiţă sărind coarda cu alţi doi copii:

— O vedeţi pe fetiţa aia? Iarna trecută, copiii au trebuit să împartă păturile; fratele ei a murit, pentru că a rămas fără pătură.

Omul a mers mai departe.

— Ultima oară când am verificat magazia, mai aveam provizii de orez pentru mai puţin de o lună – iar când astea se vor termina, copiii vor mânca doar pâine şi ceai la micul dejun şi cină.

Am observat că nu pomenise nimic de prânz.

S-a oprit şi s-a întors spre mine:

— E foarte puţin ce li se oferă aici – practic, nu prea mai e mâncare, nu sunt haine, nici măcar apă curată. Aici sunt copii care şi-au pierdut copilăria, dar tragedia este că ăştia sunt cei norocoşi. Funcţionăm mult peste capacitate şi în fiecare zi trebuie să întorc de la uşă mame care îşi aduc copiii aici.

A făcut un pas spre mine:

— Spuneţi că mai e o speranţă pentru Sohrab? Sper să nu minţiţi, aga. Dar… s-ar putea să fi venit prea târziu.

— Ce vreţi să spuneţi?

A plecat capul în pământ:

— Urmaţi-mă!

Ceea ce trecea drept cabinetul directorului era o cămăruţă cu pereţii goi, crăpaţi, o rogojină pe jos, o masă şi două scaune pliante. Când ne-am aşezat jos, am văzut deodată un şobolan mare şi gri, scoţându-şi capul dintr-o gaură din perete şi traversând grăbit camera. S-a apropiat de mine şi mi s-a strâns stomacul când mi-a adulmecat pantofii, apoi pe ai lui Zaman, după care a zbughit-o pe uşa deschisă.

— Ce voiaţi să spuneţi cu „e prea târziu”? l-am întrebat.

— Doriţi nişte chai? Aş putea să fac un pic.

— Nay, mulţumesc, aş prefera să stăm de vorbă.

Zaman s-a lăsat pe spate în scaun şi şi-a încrucişat braţele pe piept:

— Ce vă voi spune acum nu e prea plăcut. Ca să nu mai vorbim că ar putea fi şi foarte periculos.

— Pentru cine?

— Pentru dumneavoastră, pentru mine şi, bineînţeles, pentru Sohrab, dacă pentru el nu o fi deja prea târziu.

— Trebuie să aflu, i-am spus.

A încuviinţat din cap.

— Da, de acord, dar înainte trebuie să vă pun o întrebare: cât de tare vă doriţi să vă revedeţi nepotul?

M-am gândit la bătăile de stradă de când eram copii, cum Hassan lua totdeauna loviturile asupra sa, chiar dacă era singur împotriva a doi, chiar trei adversari. Stăteam şi priveam, tentat să mă iau şi eu la trântă, dar ceva mă oprea în ultima clipă, nu ştiu ce.

M-am uitat de-a lungul coridorului şi am văzut un grup de copii care dansau în cerc. O fetiţă, cu piciorul stâng amputat sub genunchi, stătea pe o saltea roasă de şobolani şi zâmbea şi bătea din palme alături de ceilalţi copii. L-am văzut şi pe Farid uitându-se la ei, în timp ce mâna lui cu degete amputate atârna de-a lungul coapsei. Mi-am amintit de băieţii lui Wahid… şi mi-am dat seama: Nu o să plec din Afganistan până nu îl găsesc pe Sohrab.

— Spuneţi-mi unde este, am zis.

Privirea lui Zaman a zăbovit puţin asupra mea. Apoi a dat din cap, a luat un pix şi a început să se joace răsucindu-l între degete:

— Să nu mă băgaţi în chestia asta.

— Promit.

A bătut darabana cu pixul în tăblia biroului:

— În ciuda promisiunii dumneavoastră, cred că voi ajunge să regret, dar poate că oricum nu mai contează. Sunt deja condamnat. Dar dacă se poate face ceva pentru Sohrab… O să vă spun, pentru că vă cred. Aveţi privirea unui om disperat.

Tăcu o bună bucată de vreme.

— Este un mai-mare al talibanilor, a murmurat. Vine la o lună sau două. Aduce ceva bani şi, chiar dacă nu sunt prea mulţi, tot e mai bine decât nimic.

A pus ochii în pământ:

— De obicei ia o fetiţă. Dar nu mereu.

— Şi dumneata permiţi una ca asta? a zis Farid din spatele meu. A început să se apropie de Zaman, înconjurând masa.

— Ce pot face eu? a ripostat Zaman. Se îndepărtă de birou.

— Dar dumneata eşti director aici, a mai zis Farid. Slujba dumitale în asta constă: să ai grijă de copiii ăştia.

— Nu pot face nimic să-l împiedic.

— Dar vinzi copiii! a lătrat Farid.

— Farid, aşază-te, lasă-l în pace! am zis. Dar era deja prea târziu, pentru că Farid tocmai sărea peste masă. Scaunul lui Zaman a zburat când Farid a căzut peste el, ţintuindu-l pe director de podea. Acesta, zdrobit sub greutatea lui Farid, scotea nişte ţipete înfundate. Picioarele lui loveau un sertar care s-a deschis, iar mai multe foi de hârtie s-au împrăştiat pe jos.

Am fugit în spatele biroului şi am înţeles de ce era înăbuşit ţipătul lui Zaman: Farid îl strângea de gât. L-am înşfăcat pe Farid de umeri cu ambele mâini şi l-am tras cât am putut de tare. M-a scuturat cât colo.

— Ajunge! am lătrat.

Dar faţa i se înroşise puternic, iar buzele i se schimonosiseră.

— Îl omor! Nu poţi să mă opreşti! Îl omor! gâfâia.

— Dă-i drumul!

— Îl omor!

Ceva din vocea lui îmi spunea că, dacă nu iau repede măsuri, voi asista la prima crimă din viaţa mea.

— Se uită copiii, Farid. Se uită copiii, i-am zis. Muşchii umerilor i s-au încordat sub strânsoarea mea şi, pentru o clipă, am crezut că va continua să-l strângă pe Zaman de gât. Apoi s-a întors şi i-a văzut pe copii. Stăteau tăcuţi în uşă, ţinându-se de mâini, unii dintre ei plângând. Am simţit muşchii lui Farid relaxându-se puţin. Mâinile i-au căzut fără vlagă şi s-a sculat în picioare. S-a uitat în jos, la Zaman, şi l-a scuipat în faţă. Apoi s-a îndreptat spre uşă şi a închis-o.

Zaman s-a ridicat cu greu în picioare, şi-a trecut mâneca peste buzele însângerate şi şi-a şters scuipatul de pe obraz. Tuşind şi gâfâind, şi-a pus tichia la loc pe cap, a cules ochelarii, a văzut că au ambele lentile crăpate şi i-a pus deoparte. Şi-a îngropat faţa în mâini. O vreme, nici unul dintre noi nu a mai scos o vorbă.

— L-a luat pe Sohrab acum o lună,