— Mi-a spus: „Mi-e teamă”, iar eu am întrebat-o: „De ce?” Mi-a răspuns: „Pentru că sunt atât de profund de fericită, dr. Rasul. O astfel de fericire e înspăimântătoare.” Am întrebat-o de ce şi ea mi-a zis: „Nu eşti lăsat să fii atât de fericit decât dacă urmează să ţi se ia ceva”, şi a mai spus: „Ei, gata acum cu prostiile astea!”

Farid m-a luat de braţ:

— Ar trebui să mergem, Amir aga, a zis, cu voce blândă. Mi-am smucit braţul.

— Şi altceva? Ce altceva a mai zis?

Trăsăturile bătrânului s-au îmblânzit:

— Aş vrea să-mi amintesc, pentru tine, dar altceva nu-mi mai vine în cap. Mama ta a murit demult, iar ţinerea mea de minte e făcută bucăţi, la fel ca şi clădirile astea. Îmi pare rău.

— Un lucru cât de mic, ceva, orice.

Bătrânul a zâmbit.

— O să încerc să-mi amintesc, îţi promit. Întoarce-te şi caută-mă!

— Mulţumesc, i-am spus. Mulţumesc din tot sufletul.

Şi chiar credeam ce spusesem. Acum ştiam că mamei îi plăcea prăjitura cu migdale şi ceaiul îndulcit cu miere, că folosise la un moment dat cuvântul „profund” şi că se temea pentru fericirea ei. Aflasem mai multe lucruri despre mama mea de la acest bătrân de pe stradă, decât aflasem vreodată de la Baba.

Luând-o înapoi spre maşină, nici unul dintre noi nu a scos un cuvânt despre ceea ce mulţi străini de Afganistan ar fi numit „o coincidenţă improbabilă” – un cerşetor de pe stradă, care să îmi cunoască mama. Noi doi ştiam că în Afganistan, în Kabul, mai ales, o asemenea „absurditate” este ceva obişnuit. Baba spunea: „Ia doi afgani care nu s-au văzut în viaţa lor, pune-i în aceeaşi încăpere zece minute şi imediat or să descopere că sunt rude.“

L-am lăsat pe bătrân pe treptele clădirii. Am vrut să dau curs propunerii lui şi să vin să-l mai văd – poate şi-ar mai fi amintit ceva despre mama dar nu l-am mai văzut niciodată.

Am găsit noul orfelinat în partea de nord a Karteh-Seh-ului, pe malurile secate ale râului Kabul. Era un soi de baracă terasată, cu pereţi ciuruiţi şi ferestre bătute în scânduri. Farid îmi spusese pe drum că în cartierul Karteh-Seh războiul nu a cruţat clădirile şi, după ce ne-am dat jos din maşină, am văzut că avusese dreptate. Străzile cu cratere în asfalt erau mărginite de clădiri în ruine şi case abandonate. Am trecut de scheletul ruginit al unei maşini cu roţile în sus, de un televizor fără ecran, pe jumătate îngropat în grămada de gunoaie, de un zid pe care cuvintele: „Zenda bad taliban!” – „Trăiască talibanii!” erau scrise cu vopsea neagră.

Un omuleţ scund, aproape chel, cu o barbă zbârlită şi cenuşie s-a ivit în uşă. Purta o zdreanţă de sacou de stofă groasă, o tichie şi nişte ochelari cu o lentilă spartă, care i se odihneau pe vârful nasului. Din spatele ochelarilor, ochii mici şi scrutători, care semănau cu două boabe de mazăre, îşi tot mutau privirea de la mine la Farid:

— Salaam alaykum, a zis.

— Salaam alaykum, am răspuns. I-am arătat fotografia: Îl căutăm pe băieţelul acesta.

S-a uitat rapid peste ea:

— Regret, nu l-am văzut niciodată.

— Dar de-abia ai aruncat o privire, prietene, i-a zis Farid. De ce nu te uiţi mai atent?

— Lotfan, am adăugat. Vă rog.

Bărbatul a luat poza. A studiat-o. Mi-a dat-o înapoi.

— Nay, îmi pare rău. Îl ştiu pe fiecare copil din instituţie şi ăsta nu mi-e cunoscut. Acum, dacă nu vă e cu supărare, am de lucru.

A închis uşa şi a tras zăvorul.

Am bătut cu pumnul în uşă:

— Aga, aga! Vă rog, deschideţi uşa! Nu vrem să-i facem nici un rău!

— V-am spus, nu e aici, a răspuns vocea de dincolo de uşă. Acum, vă rog să plecaţi!

Farid a făcut un pas spre uşă şi şi-a sprijinit fruntea de ea:

— Prietene, nu suntem talibani, a zis cu voce joasă, precaută. Omul care e cu mine vrea să ia copilul într-un loc mai sigur.

— Vin din Peshawar, i-am zis. Un bun prieten al meu cunoaşte o pereche de americani, care administrează o casă de copii.

Am simţit prezenţa omului de dincolo de uşă. L-am simţit cum stă acolo, ascultând, ezitând, prins între suspiciune şi speranţă.

— Ascultaţi, l-am cunoscut pe tatăl lui Sohrab, i-am zis. Îl chema Hassan. Pe mama lui o chema Farzana. Bunicii lui îi spunea Sasa. Ştie să scrie şi să citească. Şi e foarte bun la trasul cu praştia. Pentru copilul acesta mai există speranţe, aga, poate să scape. Te rog, deschide uşa!

De cealaltă parte, tăcere.

A trecut o clipă, apoi s-a auzit zăvorul. Faţa îngustă a bărbatului a reapărut în crăpătura uşii. S-a uitat de la mine la Farid şi înapoi:

— Te înşeli în privinţa unui singur lucru.

— Care?

— Nu e doar „foarte bun“ la trasul cu praştia, este extraordinar.

Am zâmbit.

— Nu se desparte de ea nici o clipă. O îndeasă la brâul pantalonilor, oriunde s-ar duce.

Omul ne-a lăsat să intrăm şi s-a prezentat: „Zaman“ – directorul orfelinatului.

— Vă conduc în birou, a zis.

L-am urmat pe holurile întunecoase şi sumbre, pe unde treceau copii desculţi, îmbrăcaţi cu pulovere deşirate. Am trecut prin încăperi cu duşumelele goale ascunse ici-colo de covoare zdrenţuite. Geamurile sparte erau acoperite de folii de plastic. Camerele erau pline de paturi cu rame metalice, dar fără saltele.

— Câţi orfani sunt aici? a întrebat Farid.

— Mai mulţi decât avem noi locuri. Vreo două sute cincizeci, a zis Zaman din mers. Dar nu sunt toţi yateem. Mulţi dintre ei şi-au pierdut taţii în război, iar mamele nu-i pot hrăni, pentru că talibanii nu le lasă să lucreze. Aşa că îşi aduc copiii aici.

Făcu apoi un gest cu mâna, ca şi cum ar fi măturat ceva, şi adăugă încet:

— Locul ăsta e mai bun decât strada, dar nu cu mult. Clădirea asta nu a fost construită ca locuinţă – a fost un depozit al unui fabricant de covoare. Aşa că nu există apă caldă, iar fântâna e secată.

Îşi coborî vocea şi mai mult:

— I-am întrebat pe talibani de nu ştiu câte ori dacă nu ne dau nişte bani să săpăm o fântână nouă, dar