Farid a oprit chiar într-o curbă, aproape de ruinele unei construcţii abandonate, care nu mai avea nici măcar o uşă.

— Aici era o farmacie, a murmurat Farid, pe când coboram din maşină. Am luat-o pe jos spre Jadeh Maywand şi am cotit-o la dreapta, spre vest.

— Ce miroase aşa? am zis. Ceva mă făcea să lăcrimez.

— Miros de motorină arsă, a spus Farid. Generatoarele oraşului rămân mereu în pană, aşa că, dacă n-au electricitate, oamenii folosesc motorină pe post de combustibil.

— Motorină… Îţi mai aminteşti cum miroseau străzile astea pe vremuri?

Farid a zâmbit:

— A kebab.

— Kebab de miel – am zis.

— Miel – a spus Farid, simţind, parcă, gustul cuvântului de pe limbă. Singurii din Kabul care mai mănâncă acum miel sunt talibanii.

M-a tras de mânecă:

— Că veni vorba…

De noi se apropia o maşină:

— Patrula bărboşilor, a mormăit Farid.

Era prima dată când îi vedeam pe talibani. Sigur, îi văzusem la televizor, pe internet, pe copertele revistelor şi prin ziare. Dar iată-mă acum la mai puţin de trei metri de ei, spunându-mi că gustul pe care l-am simţit brusc în gură nu este cel al fricii pure, nealterate. Spunându-mi că nu simt cu adevărat cum carnea parcă mi se strânge pe oase şi inima îmi bate gata să-mi sară din piept. Iată-i venind. În toată splendoarea.

Camioneta Toyota roşie trecea alene pe lângă noi. O mână de tineri cu feţe împietrite stăteau pe vine în spate, cu armele atârnate pe umăr. Toţi aveau bărbi şi turbane negre. Unul dintre ei, un tânăr până în douăzeci de ani, cu pielea foarte smeadă şi sprâncene stufoase, învârtea un bici în mână, lovind cu el ritmic marginea camionetei. Ochii iscoditori s-au oprit asupra mea. Mi-au susţinut privirea. Nu mă simţisem atât de dezbrăcat în viaţa mea. Apoi talibanul a scuipat – un scuipat îngălbenit de nicotină – şi şi-a întors privirea. Am simţit că pot din nou să respir. Camioneta a coborât spre Jahed Maywand, lăsând în urmă un nor de praf.

— Ce-i cu tine? a şuierat Farid.

— De ce?

— Să nu te mai zgâieşti niciodată la ei! M-ai înţeles? Niciodată!

— Păi, n-am vrut, i-am răspuns.

— Prietenul dumitale are dreptate, aga, mi-a zis cineva. Mai bine ai zgândări un câine turbat cu un băţ. Vocea cea nouă era a unui cerşetor, care stătea desculţ pe treptele unei clădiri ciuruite de gloanţe. Purta un chapan numai zdrenţe şi un turban mizerabil. Pleoapa stângă era lăsată peste orbita goală. Cu o mână deformată de artrită a arătat în direcţia camionetei roşii: Se plimbă toată ziua cu maşina, sunt în căutare. Caută şi speră că, mai devreme sau mai târziu, cineva o să-i provoace. Şi, mai devreme sau mai târziu, cineva o face. Atunci, câinii petrec şi plictiseala de peste zi se risipeşte şi toată lumea zice: Allah-u-akbar! Iar în zilele în care nu apare nici un „îndrăzneţ”, ei bine, atunci există şi violenţă gratuită, nu-i aşa?

— Să-ţi ţii privirea în pământ când sunt talibanii prin preajmă, a zis Farid.

— Prietenului tău nu i-ar prisosi un sfat bun, s-a băgat şi cerşetorul în discuţie. Lătră o tuse umedă şi scuipă într-o batistă murdară. Iertaţi-mă, dar nu aveţi cumva câţiva afgani care să vă prisosească? murmură printre gâlgâituri.

— Bas. Hai să mergem! a zis Farid, trăgându-mă de braţ.

I-am dat bătrânului o sută de mii de afgani, echivalentul a vreo trei dolari. Când s-a aplecat să ia banii de jos, putoarea lui, de lapte acrit şi picioarele nespălate de cine ştie când, mi-a izbit nările şi privirea, iar stomacul mi s-a strâns periculos. A ascuns în grabă banii la brâu, în timp ce singurul ochi care îi mai rămăsese arunca priviri pieziş-îngrijorate.

— Ştii unde e orfelinatul din Karteh-Seh? l-am întrebat.

— Nu e greu de găsit, e chiar la vest de Bulevardul Darulaman, mi-a zis. Copiii au fost mutaţi din Karteh-Seh după ce vechiul orfelinat a fost lovit de rachete. Iar asta e ca şi cum ai salva pe cineva din cuşca leului, ca să-l arunci în cea a tigrului.

— Mulţumesc, aga, i-am zis şi m-am întors să plec.

— A fost prima oară, nay?

— Poftim?

— Prima oară când ai văzut un taliban, aşa-i?

Nu am mai zis nimic. Bătrânul cerşetor a dat din cap şi a zâmbit, dezvelind nişte dinţi îngălbeniţi, strâmbi şi cariaţi.

— Îmi amintesc prima dată când i-am văzut intrând în Kabul. Ce zi glorioasă! a mai zis. Crimele or să înceteze! Wah, wah! Dar, cum spune poetul: „Ce fără griji părea iubirea, / Dar a venit apoi necazul!”

Un zâmbet mi s-a întins pe faţă:

— Ştiu ghazal-ul acesta. E din Hafez.

— Da, aşa e, a răspuns bătrânul. Cum să nu ştiu, că doar am predat la universitate.

— Da?

Bătrânul a tuşit.

— Din 1958 până în 1996. Am predat Hafez, Khayyam, Rumi, Beydel, Jami, Saadi. Odată, am fost chiar invitat să ţin o conferinţă în Teheran, asta era în 1971. Tema era misticul Beydel. Îmi aduc aminte că atunci când am terminat, toţi s-au ridicat şi m-au aplaudat. Ha! a scuturat din cap. Dar i-ai văzut pe tinerii aceia din camionetă? Ce valoare crezi că are pentru ei sufismul?

— Şi mama a predat la Universitate, am spus.

— Cum o chema?

— Sofia Akrami.

Ochiul a reuşit să sclipească din spatele vălului tulbure aşternut de cataractă.

— Buruienile deşertului îşi duc mai departe traiul, dar florile de primăvară înfloresc şi se ofilesc. Atâta graţie, atâta demnitate, ce tragedie!

— Ai cunoscut-o pe mama? am întrebat, îngenunchind în faţa bătrânului.

— Da, am cunoscut-o, a zis el. De multe ori stăteam la poveşti, după ore. Ultima dată a fost într-o zi ploioasă, chiar înainte de examenele de licenţă, când am împărţit amândoi o minunată bucată de prăjitură cu migdale. Prăjitură cu migdale şi ceai fierbinte cu miere. Era destul de vizibil pe atunci că e însărcinată şi, tocmai de aceea, parcă şi mai frumoasă. Nu am să uit niciodată ce mi-a spus în ziua aceea.

— Ce? Te rog, spune-mi! Baba mi-o descrisese întotdeauna în tuşe succinte: „Era o femeie minunată.” Dar mereu tânjisem după detalii: cum îi strălucea părul în soare, ce aromă de îngheţată prefera, ce cântec îi plăcea să fredoneze, dacă îşi rodea unghiile… Baba îşi luase amintirile cu el în mormânt. Poate că