iar în cele din urmă mă făcuse să mă simt mândru de el. Drumul dintre Kabul şi Jalalabad îţi rupea oasele în timp ce coborai serpentinele care unduiau printre colţi de stâncă, iar acum arăta ca o relicvă, o relicvă a două războaie. Cu douăzeci de ani în urmă, văzusem cu ochii mei câte ceva din primul. Mărturiile lui sumbre zăceau încă de-a lungul drumului: carcase de tancuri sovietice incendiate, camioane militare ruginind cu roţile în sus, o maşină de teren rusească căzută în prăpastie. Al doilea război – pe acesta îl văzusem la televizor. Iar acum îl vedeam prin ochii lui Farid.

Virând fără efort pe marginea gropilor din mijlocul şoselei stricate, Farid era în elementul lui. Devenise mult mai vorbăreţ după noaptea petrecută în casa lui Wahid. Aştepta să mă instalez pe scaunul din dreapta şi se uita la mine când vorbeam. Ba chiar a zâmbit o dată sau de două ori. Manevrând volanul cu mâna mutilată, arăta cu cealaltă spre satele cu colibe de pământ înşirate de-a lungul drumului, unde cunoscuse multă lume cu ani în urmă. Mulţi dintre aceştia – spunea el – ori au murit, ori trăiesc acum în taberele de refugiaţi din Pakistan.

— Şi, uneori, morţii sunt mai norocoşi, a mai adăugat.

A arătat spre rămăşiţele sfărâmate şi spulberate ale unui mic sat. Acum nu mai era decât o adunătură de pereţi înnegriţi şi dărăpănaţi. Am văzut un câine dormind lângă unul dintre ziduri.

— Am avut odată un prieten acolo – mi-a spus Farid – care repara grozav de bine biciclete. Şi cânta foarte frumos şi din tamburină. Talibanii l-au omorât şi pe el, şi familia şi au dat foc satului.

Am trecut prin satul ars până la temelii, iar câinele nici nu s-a mişcat.

 

Pe vremuri, ca să ajungi de la Jalalabad la Kabul nu-ţi lua decât două ore, poate ceva mai mult. Mie şi lui Farid ne-au trebuit patru ore ca să ajungem la Kabul. Şi când am ajuns… Farid m-a prevenit imediat ce am trecut de barajul de la Mahipar:

— Kabulul nu mai e cum ţi-l aminteşti tu, mi-a zis.

— Am auzit.

Farid mi-a aruncat o privire care spunea că a auzi şi a vedea nu-i totuna. Şi avea dreptate. Pentru că atunci când am văzut în sfârşit Kabulul desfăşurându-se la picioarele noastre am fost sigur, absolut sigur că undeva greşiserăm drumul. Farid probabil că mi-a văzut chipul stupefiat: probabil că tot ducând şi aducând oamenii din Kabul se familiarizase cu expresia asta pe feţele celor care nu mai văzuseră oraşul de multă vreme.

M-a bătut cu palma pe umăr:

— Bine ai venit înapoi! mi-a zis cu amărăciune.

 

Gunoi şi cerşetori. Oriunde mă uitam, numai asta vedeam. Mi-am amintit de cerşetorii de pe vremuri – Baba avea totdeauna grijă să-şi umple buzunarul cu bancnote afgane, special pentru ei. Nu l-am văzut vreodată refuzând să le dea un bănuţ. Acum, însă, erau la fiecare colţ de stradă, îmbrăcaţi în zdrenţe de cânepă şi cu mâinile murdare întinse în speranţa unui bănuţ. Iar cei mai mulţi dintre ei erau copii slăbuţi şi palizi, unii nu mai mari de cinci-şase ani. Stăteau în poala mamelor lor, acoperite cu burqa, înşirate de-a lungul rigolelor sau în intersecţiile aglomerate şi intonând: Bakhshesh, bakhshesh!; şi încă ceva, ceva ce nu observasem din prima clipă: rar dacă vedeai pe vreunul dintre ei lângă un părinte de sex bărbătesc – războiul transformase taţii din Afganistan într-o marfa de lux.

Treceam prin cartierul Karteh-Seh, mergând spre vest – pe una din cele mai impozante magistrale ale anilor şaptezeci: Jadeh Maywand. Chiar la nord se vedea râul Kabul, complet secat. Pe dealurile de la sud se ridica vechiul zid dărâmat al cetăţii. Imediat mai la est se găsea Bala Hissar Fort – străvechea citadelă pe care căpetenia Dostum o cucerise în 1992 –, situată pe muntele Shirdarwaza, acelaşi de pe care mujahedinii bombardaseră Kabulul cu rachete între 1992 şi 1996, provocând o mare parte din pagubele pe care le vedeam acum. Lanţul muntos Shirdarwaza se întindea până hăt departe, în vest. În aceşti munţi, îmi amintesc, avea loc Topeh chasht, „tunul de la amiază”. În fiecare zi, aşa se anunţa sosirea amiezii şi, în luna de Ramadan, căderea serii. Pe atunci auzeai mugetul tunului în tot oraşul.

— Când eram copil, veneam aici, la Jadeh Maywand, am murmurat. Pe vremea aceea erau magazine şi hoteluri, lumini de neoane şi restaurante. Cumpăram zmeie de la un bătrân pe nume Saifo, care avea un mic magazin de zmeie chiar lângă Poliţie.

— Clădirea Poliţiei mai este încă acolo, a zis Farid. Nu ducem lipsă de poliţişti în oraşul ăsta. Dar n-o să mai vezi zmeie sau magazine care să le vândă nici în Jadeh Maywand, nici în altă parte din Kabul. Zilele acelea s-au dus de mult!

Jadeh Maywand se transformase într-un gigantic castel de nisip. Clădirile care nu se prăbuşiseră complet se ţineau cu chiu, cu vai în picioare, aveau găuri în acoperiş şi ziduri ciuruite de rachete. Blocuri întregi fuseseră rase de pe faţa pământului, iar în locul lor rămăseseră doar nişte imense mormane de moloz. Am văzut un panou pentru reclame ciuruit de gloanţe şi înfipt într-un unghi nefiresc printre dărâmături, pe care scria: „Beţi Coca-Co…“, am văzut copii care se jucau printre ruinele unei clădiri fără geamuri, printre resturi şi gunoaie. Biciclişti şi căruţe trase de catâri se învârteau printre copii, câini vagabonzi şi maldăre de gunoaie. O ceaţă prăfoasă acoperea oraşul şi fuioare de fum se ridicau spre cer.

— Unde sunt copacii? am întrebat.

— Oamenii i-au tăiat pentru lemne de foc, într-o iarnă, mi-a răspuns Farid. Shorawi au tăiat şi ei o mulţime, fiindcă lunetiştii se ascundeau în ei.

M-a cuprins o mare tristeţe. A mă întoarce în Kabul mi se părea la fel cu a te ciocni din întâmplare de un vechi prieten şi a vedea că viaţa nu l-a cruţat şi că a rămas pe drumuri, fără nici un rost.

— Tatăl meu a construit un orfelinat în Shar-e-Kohna, în vechiul oraş, la sud de aici, am zis.

— Îmi amintesc de el, a zis Farid. A fost distrus acum câţiva ani.

— Poţi să tragi un pic pe