groasă, care îi intră în carnea încheieturilor. E legat la ochi cu o cârpă neagră. Îngenunchează pe stradă, la marginea unei rigole cu apă stătută, capul i se apleacă şi umerii i se încovoaie. Genunchii i se lovesc de pavajul tare şi sângele ţâşneşte prin materialul pantalonilor în timp ce se leagănă înainte şi înapoi, rugându-se. E după-amiaza târziu şi umbra lui alungită se mişcă înainte şi înapoi pe caldarâm. Murmură ceva, iar eu mă apropii: „… de încă o mie de ori“ – asta spune. „Pentru tine, de încă o mie de ori!” Se leagănă înainte şi înapoi. Îşi ridică fruntea. Văd cicatricea palidă de deasupra buzei de sus.

Nu suntem singuri.

Văd trăgaciul. Apoi îl văd pe cel care ţine pistolul. E înalt, poartă o vestă argintie ca solzii de peşte şi un turban negru. Se uită în jos, la omul legat la ochi din faţa lui, cu o privire în care nu se citeşte nimic altceva decât o pustietate vastă, cavernoasă. Face un pas înapoi, încarcă pistolul, lipeşte ţeava de ceafa omului aflat în genunchi. Pentru o clipă, lumina soarelui care păleşte străluceşte pe ţeava pistolului.

Împuşcătura scoate un zgomot asurzitor.

Văd faţa din spatele perdelei de fum. Eu sunt bărbatul cu vestă argintie ca solzii de peşte.

Mă trezesc cu un ţipăt sugrumat în gât.

 

Am ieşit afară. Scăldat în lumina argintie a cornului lunii, mi-am ridicat privirea spre cerul plin de stele. Greierii cântau în întuneric şi o pală de vânt trecea printre copaci. Pământul era rece sub tălpile mele goale şi deodată, pentru prima oară de când trecusem graniţa, am simţit că am revenit acasă. După toţi aceşti ani, eram din nou aici, pe pământul strămoşilor mei. Acesta era pământul pe care străbunicul meu se căsătorise cu a treia lui soţie, cu un an înainte să moară în epidemia de holeră care a lovit Kabulul în 1915. Ea îi dăruise ceea ce primele lui două neveste nu putuseră – un fiu, în sfârşit! Tot pe acest pământ bunicul fusese la vânătoare cu regale Nadir Shall şi împuşcaseră o căprioară. Mama mea murise pe pământul acesta. Şi tot aici mă luptasem eu pentru dragostea tatălui meu.

Am stat rezemat de unul dintre pereţii de chirpici ai casei. Am simţit o legătură de sânge puternică cu aceste bătrâne pământuri… care m-a surprins. Fusesem plecat de suficient de multă vreme încât să uit şi să fiu uitat. Aveam o casă într-un loc ce putea să fie la fel de bine într-o altă galaxie, dacă priveai lucrurile din punctul de vedere al oamenilor care dormeau dincolo de zidul de care mă sprijinisem. Credeam că uitasem ţinuturile acestea. Dar nu era aşa. Şi, sub lumina semilunii palide ca osul de fildeş, am simţit Afganistanul fremătând sub picioarele mele. Poate că nici el nu mă uitase.

Am privit spre vest şi m-am minunat, gândindu-mă că undeva, dincolo de munţii aceia, încă mai există Kabulul. Chiar exista, nu era doar o amintire veche sau un titlu de ştire de la pagina a cincisprezecea din San Francisco Chronicle. Undeva, dincolo de acei munţi, spre vest, dormea oraşul unde eu şi fratele meu cu buză de iepure ridicaserăm zmeie. Undeva, acolo, bărbatul legat la ochi din visul meu murise de o moarte care nu folosea nimănui. Cândva, dincolo de aceşti munţi făcusem o alegere. Iar acum, după un sfert de secol, această alegere mă adusese înapoi, chiar aici, pe pământul acesta.

Eram gata să intru înapoi, când am auzit voci venind din casă. Am recunoscut una; era a lui Wahid.

— … nu a mai rămas nimic pentru copii.

— Suntem flămânzi, dar nu suntem sălbatici! Ne e oaspete. Ce era să fac? zicea el pe un ton ciudat de reţinut.

— … să găsim mâine ceva!

Vocea femeii era grea de lacrimi.

— Cu ce hrănesc…

M-am strecurat înăuntru în vârful picioarelor. Am înţeles acum de ce băieţii nu se arătaseră deloc interesaţi de ceasul meu. Nu se uitaseră admirativ la el, ci la mâncare.

 

Ne-am luat rămas-bun devreme în dimineaţa următoare. Chiar înainte să urc în Land Cruiser, i-am mulţumit lui Wahid pentru ospitalitate. A arătat spre căsuţa din spatele lui.

— Asta e casa ta, mi-a zis. Cei trei fii ai săi stăteau în pragul uşii, privindu-ne. Cel mic purta ceasul, care-i atârna la încheietura firavă.

Am mai aruncat o privire în oglinda retrovizoare în timp ce Farid pornea motorul. Wahid stătea înconjurat de băieţii lui, învăluit în norul de praf stârnit de maşina noastră. M-am gândit atunci că, într-o altă lume, băieţii aceştia nu ar fi fost atât de înfometaţi încât să nu poată fugi după maşină.

Cu ceva timp în urmă, în dimineaţa aceea, după ce m-am asigurat că nu mă vede nimeni, am repetat un gest pe care îl mai făcusem cu douăzeci şi şase de ani în urmă: am pus un pumn de bani sub saltea.

Capitolul XX

Farid mă avertizase. Da, o făcuse. Dar, după cum s-a dovedit, îşi răcise gura degeaba.

Coboram cu maşina pe drumul plin de gropi şi şanţuri care merge, din serpentină în serpentină, de la Jalalabad până la Kabul. Ultima oară când călătorisem pe drumul acela fusese în camionul cu prelată, în sens opus. Baba era gata-gata să fie omorât de ofiţerul acela roussi drogat, care cânta – Baba mă enervase în noaptea aceea atât de tare, mă speriase,