Dar brusc m-am simţit stânjenit; speram ca Wahid să nu mă întrebe despre ce e cartea.

— Poate ar trebui să scrii din nou despre Afganistan, a zis Wahid, ca să afle şi lumea ce ne fac talibanii, nouă şi ţării ăsteia.

— Păi, nu sunt… chiar genul acela de scriitor.

— Ali, a mai spus Wahid, dând din cap şi îmbujorându-se. Tu ştii mai bine, bineînţeles. Nu e treaba mea să-ţi dau lecţii…

Chiar atunci, Maryam şi cealaltă femeie au intrat în odaie cu o tavă cu două ceşti şi un ceainic. M-am ridicat în picioare, în semn de respect şi mi-am lipit palmele împreunate de piept, înclinându-mi capul.

— Salaam alaykum, am zis.

Femeia, care îşi pusese hijabul ca să-şi ascundă partea de jos a feţei, şi-a înclinat la rându-i capul.

— Salaam, mi-a răspuns cu o voce de-abia auzită. Privirile nu ni s-au întâlnit nici o clipă. A turnat ceaiul, timp în care eu am rămas în picioare.

Femeia a pus ceaşca aburindă înaintea mea şi a ieşit din cameră – picioarele ei desculţe nu scoteau nici un sunet. M-am aşezat şi am sorbit din ceaiul tare şi negru. Wahid a rupt în cele din urmă tăcerea stânjenitoare.

— Deci, ce te-a adus înapoi în Afganistan?

— Ce îi aduce pe toţi înapoi, dragă frate, a zis Farid, vorbindu-i lui Wahid, dar fără să mă scape nici o secundă din ochi.

— Bas! a răbufnit Wahid.

— Mereu e la fel, a zis Farid. Vând pământurile astea, vând casele, iau banii şi fug ca şoarecii. Întoarce-te în America şi cheltuieşte-i într-o vacanţă în Mexic, cu familia.

— Farid! a mugit Wahid. Copiii şi chiar Farid au clipit. Ai uitat oare cum se cuvine să te porţi? Asta e casa mea! Amir aga este oaspetele meu în noaptea asta şi n-am să-ţi permit să mă faci de râs în acest fel!

Farid a deschis gura, gata-gata să spună ceva, apoi s-a răzgândit şi nu a mai adăugat nimic. S-a sprijinit cu spatele de perete, a mormăit ceva şi şi-a pus piciorul mutilat peste cel întreg. Dar ochii lui acuzatori nu m-au părăsit nici o clipă.

— Iartă-ne, Amir aga, a zis Wahid. Din copilărie, frate-meu a vorbit fără să se gândească prea mult.

— E vina mea, am zis, încercând să zâmbesc sub privirea intensă a lui Farid. Nu mă simt jignit. Ar fi trebuit să-i explic cu ce treburi am venit în Afganistan. Nu am venit să vând vreo proprietate. Mă duc la Kabul să caut un băieţel.

— Un băieţel, a repetat Wahir.

— Da. Am pescuit fotografia din buzunarul de la cămaşă. Când am văzut chipul lui Hassan, am simţit cum rana proaspătă a morţii lui se deschide din nou. A trebuit să-mi întorc ochii de la el. I-am dat poza lui Wahid. A studiat-o atent. S-a uitat de la mine la poză şi înapoi.

— Ăsta-i băiatul?

Am încuviinţat din cap.

— Un copil hazar?

— Da.

— Ce înseamnă el pentru tine?

— Tatăl lui a însemnat mult, bărbatul din poză. Acum e mort.

Wahid a clipit.

— Îţi era prieten?

Instinctul mă îndemna să spun „da“, de parcă, într-un fel, şi eu încercam să păstrez secretul lui Baba. Dar se adunaseră prea multe minciuni din trecut.

— E fratele meu vitreg.

Am înghiţit cu greu, apoi am adăugat:

— Fratele meu vitreg nelegitim.

Am răsucit cana şi am început să mă joc cu toarta.

— Nu am vrut să mă bag unde nu îmi fierbe oala.

— Nu te-ai băgat, i-am răspuns.

— Ce vrei să faci cu el?

— Să-l duc la Peshawar. Sunt nişte oameni acolo care or să aibă grijă de el.

Wahid mi-a dat înapoi fotografia şi şi-a lăsat mâna grea pe umărul meu:

— Eşti un bărbat de onoare, Amir aga. Un adevărat afgan.

Am simţit cum mă chircesc pe dinăuntru.

— Sunt mândru să te am oaspete în casa mea în noaptea asta, a zis Wahid.

I-am mulţumit şi am îndrăznit să arunc o privire spre Farid. Acum se uita în pământ, jucându-se cu marginile destrămate ale saltelei de paie.

La scurt timp după aceea, Maryam şi mama ei au adus două castronaşe aburinde cu shorwa de legume şi două bucăţi de pâine.

— Îmi pare rău că nu vă putem oferi şi carne, a zis Wahid. Acum numai talibanii îşi mai permit să mănânce carne.

— Arată minunat, am zis. Şi chiar arăta. Le-am oferit şi lui şi copiilor, dar Wahid mi-a spus că familia mâncase înainte de venirea noastră. Farid şi cu mine ne-am suflecat mânecile, am înmuiat pâinea în shorwa şi am mâncat cu mâna.

În timp ce mâneam, am văzut că băieţii lui Wahid, toţi trei cu feţele murdare şi părul castaniu tuns scurt sub tichii, aruncau priviri furişe spre ceasul meu digital. Cel mic i-a şoptit ceva la ureche celui de lângă el. Acesta a încuviinţat, fără să-şi ia ochii de la ceas. Cel mai mare dintre băieţi, care cred că avea vreo doisprezece ani, a început să se legene înainte şi înapoi, fără să-şi dezlipească privirea de la încheietura mea. După cină şi după ce m-am spălat pe mâini în apa pe care Maryam mi-a turnat-o dintr-o cană de lut, i-am cerut permisiunea lui Wahid să-i dau băiatului hadia – un dar. El a refuzat, dar când am insistat, a acceptat cu reţinere. Am descheiat brăţara ceasului şi i l-am dat celui mai mic dintre fraţi. A murmurat un Tashakor anemic.

— Îţi arată cât e ceasul în orice oraş din lume, i-am spus. Băieţii au dat toţi din cap, politicoşi, trecându-şi ceasul unul altuia şi încercându-l cu rândul. Dar s-au plictisit repede şi, în curând, ceasul zăcea abandonat pe salteaua de paie.

— Ai fi putut să-mi spui, a zis Farid mai târziu. Stăteam întinşi unul lângă altul, pe rogojinile pregătite de soţia lui Wahid.

— Ce să-ţi spun?

— De ce ai venit în Afganistan.

Vocea lui îşi pierduse asprimea pe care i-o simţisem încă de la prima întâlnire.

— Nu m-ai întrebat, i-am răspuns.

— Dar ar fi trebuit să-mi spui.

— Dar nu m-ai întrebat.

S-a răsucit ca să stăm faţă în faţă. Şi-a pus braţul sub cap:

— Poate te ajut să-l găseşti pe băiat.

— Îţi mulţumesc, Farid, i-am răspuns.

— N-ar fi trebuit să-mi dau cu părerea.

Am oftat.

— Nu-ţi face griji. Aveai mai multă dreptate decât îţi poţi imagina.

Are mâinile legate la spate cu o frânghie