dădeau, aşa încât prietenii lor să se simtă bine când veneau să povestească despre călătoriile lor în America sau Europa. Şi pun pariu pe lumina ochilor întâiului meu născut că asta e prima dată când porţi un pakol.

A rânjit, dezvelind nişte dinţi prematur cariaţi.

— Am ghicit?

— De ce spui asta? l-am întrebat.

— Pentru că ai vrut să ştii! mi-a replicat. Mi-a arătat apoi un bătrân în zdrenţe care căra un balot imens de iarbă, înaintând încet pe drumul prăfuit. Ăsta e adevăratul Afganistan, aga sahib! Ăsta-i Afganistanul pe care-l ştiu eu. Dar tu? Tu ai fost dintotdeauna turist aici, doar că nu ai ştiut.

Rahim Khan mă avertizase să nu mă aştept la o primire călduroasă în Afganistan din partea celor care rămăseseră şi luptaseră în războaie.

— Îmi pare rău de tatăl tău, i-am zis. Îmi pare rău de fetele tale şi îmi pare rău de mâna ta.

— Asta nu înseamnă nimic pentru mine, a răspuns. A scuturat din cap. Şi de ce mai vii pe aici? Ca să vinzi pământurile lui Baba? Să bagi banii în buzunar şi să fugi înapoi în America la mămica?

— Mama mea a murit la naştere, i-am spus.

A oftat şi şi-a aprins încă o ţigară. Nu a mai spus nimic.

— Trage pe dreapta!

— Ce?

— Trage pe dreapta, la naiba! i-am spus. Mi se face rău.

M-am aruncat din maşină de îndată ce a intrat pe un refugiu de la marginea şoselei.

 

Până după-amiaza târziu, relieful se schimbase, de la vârfurile bătute de soare şi stâncile golaşe la un peisaj mai verde şi mai rural. Drumul nostru cobora din Landi Kotal, prin teritoriile Shinwari, către Landi Khana. Intrasem în Afganistan pe la Torkham. De o parte şi de alta a drumului se înşiruiau pini, mai puţini decât îmi aminteam şi mulţi dintre ei sfrijiţi, dar era plăcut să vezi iar copaci, după drumul arid prin trecătoarea Khyber. Ne apropiam de Jalalabad, unde Farid avea un frate care ne putea găzdui peste noapte.

Soarele nu apusese de tot când am intrat în Jalalabad, capitala statului Nangarhar – cândva un oraş renumit pentru fructele şi pentru clima sa plăcută. Farid conducea acum prin faţa clădirilor şi caselor de piatră din centru. Nu mai erau atât de mulţi palmieri cum ţineam eu minte, iar unele case fuseseră transformate în ruine şi grămezi de moloz.

Farid a virat pe un drum îngust şi desfundat şi a parcat Land Cruiser-ul de-a lungul unui şanţ de scurgere. M-am strecurat afară din maşină, m-am întins şi am inspirat adânc. Pe vremuri, vântul bătea dinspre câmpiile din jurul Jalalabadului, pe care fermierii cultivau trestie de zahăr, şi impregnau aerul oraşului cu o dulce mireasmă. Am închis ochii şi am căutat dulceaţa aerului, dar nu am găsit-o.

— Hai să mergem! a zis Farid nerăbdător. Am luat-o pe jos, pe drumul de pământ, şi am trecut pe lângă nişte plopi desfrunziţi presăraţi de-a lungul unor ziduri dărâmate, de chirpici. Farid m-a condus către o casă părăginită, fără etaj, şi a bătut în uşa de placaj.

O femeie tânără cu ochi verzi ca oceanul şi cu o eşarfa albă, drapată astfel încât să-i ascundă chipul, a apărut o clipă în uşă. M-a văzut întâi pe mine, a clipit, apoi l-a recunoscut pe Farid şi i s-au luminat ochii.

— Salaam alaykum, Kaka Farid!

— Salaam, Maryam jan, a răspuns Farid, dăruindu-i ceva ce mie îmi refuzase toată ziua: un zâmbet cald. O sărută pe creştet. Fata se dădu la o parte, urmărindu-mă precaut în timp ce intram după Farid în căsuţă.

Tavanul jos era lipit cu lut, pereţii de chirpici – complet goi şi singura sursă de lumină erau două lanterne aşezate într-un colţ. Ne-am descălţat şi ne-am aşezat pe rogojina care acoperea duşumeaua. De-a lungul unuia dintre pereţi stăteau trei băieţi, cu picioarele încrucişate, pe o saltea acoperită cu o pătură cu marginile destrămate. Un bărbat înalt şi bărbos, cu umeri înguşti, s-a ridicat să ne salute. L-a îmbrăţişat pe Farid şi s-au sărutat pe obraji. Farid mi l-a prezentat ca fiind Wahid, fratele lui mai mare.

— El e din America, a spus către Wahid, arătându-mă cu degetul.

Ne-a lăsat singuri şi s-a dus să-i salute pe cei trei băieţi.

Wahid s-a aşezat împreună cu mine lângă peretele din faţa băieţilor, care tăbărâseră pe Farid şi i se căţărau în spinare. În ciuda protestelor mele, Wahid i-a poruncit unuia dintre băieţi să mai aducă o pătură, ca să stau mai bine pe podea, şi i-a cerut lui Maryam să-mi toarne nişte ceai. Apoi s-a interesat cum a fost călătoria din Peshawar şi prin trecătoarea Khyber.

— Sper că nu v-aţi întâlnit cu dozd-ii, a mai spus. Trecătoarea Khyber era renumită atât pentru relieful ei accidentat, cât şi pentru bandiţii care se foloseau de dificultăţile terenului ca să-i jefuiască pe trecători. Înainte să pot răspunde, a făcut cu ochiul şi a zis cu voce scăzută: Bineînţeles, nici un dodz cu scaun la cap nu şi-ar pierde timpul cu o maşină aşa de urâtă ca cea a fratelui meu.

Farid se juca cu cel mai mic dintre băieţi şi îl gâdila pe sub coaste cu mâna lui bună. Puştiul chicotea şi dădea din picioare.

— Măcar eu am maşină, ripostă Farid. Că veni vorba, ce-ţi mai face măgarul?

— Măgarul meu e un mijloc de transport mai bun decât maşina ta.

— Khar khara mishnassah, i-o întoarse Farid. Numai un măgar poate înţelege alt măgar. Toţi au început să râdă şi m-am alăturat şi eu corului. Am auzit voci de femei din camera alăturată. De unde stăteam, vedeam jumătate din odaie. Maryam şi o femeie mai în vârstă, care purta un hijab maro – probabil mama – vorbeau cu voce scăzută şi turnau ceai dintr-un ibric.

— Şi ce faceţi în America, Amir aga? m-a întrebat Wahid.

— Sunt scriitor, i-am răspuns. Mi s-a părut că îl aud pe Farid chicotind.

— Scriitor? a zis Wahid, vizibil impresionat. Şi scrieţi despre Afganistan?

— Ei bine, da, am scris, dar mai scriu şi despre altele, i-am răspuns. Ultimul meu roman, Anotimpul cenuşii, e despre un profesor universitar care intră într-o şatră de ţigani, după ce îşi găseşte nevasta în pat cu unul dintre studenţii lui. N-a fost o carte