Farid a mârâit:

— Sigur, nu e un medicament de fiţe, ca alea americane, dar e un remediu pe care îl ştiu de la mama.

Am regretat că dădusem cu piciorul şansei de a sparge gheaţa dintre noi.

— Păi, atunci, poate îmi dai un pic.

A înşfăcat o pungă de hârtie din spate şi a scos o jumătate de lămâie. Am muşcat din ea şi am aşteptat câteva minute.

— Ai avut dreptate, mă simt mai bine, l-am minţit. Ca afgan, ştiam că e mai bine să te simţi rău decât să fii nepoliticos. M-am forţat să zâmbesc.

— Dacă cunoşti vechile leacuri din watan, nu mai ai nevoie de medicamente fiţoase, a mai zis Farid. Tonul era înţepat. Şi-a scuturat scrumul şi s-a privit mulţumit în oglinda retrovizoare. Era un tajik deşirat, cu faţa smeadă şi tăbăcită de vreme, cu umeri înguşti şi cu un gât lung, punctat de mărul lui Adam care îi ieşea mult în afară, iţindu-se prin barbă, mai ales când întorcea capul. Era îmbrăcat destul de asemănător cu mine; presupun că asta era îmbrăcămintea comună tuturor afganilor: o pătură aspră de lână înfăşurată peste un pirhan-tumban cenuşiu şi o vestă. Pe cap purta un pakol maro, înclinat uşor într-o parte, ca eroul tajik Ahmad Shah Massoud, pe care conaţionalii săi îl supranumiseră „Leul din Panjsher“.

Rahim Khan îmi făcuse cunoştinţă cu Farid în Peshawar. Îmi spusese că Farid are douăzeci şi nouă de ani, cu toate că faţa lui ridată şi muncită îl făcea să pară cu douăzeci de ani mai bătrân. Se născuse în Mazar-i-Sharif, unde locuise până ce tatăl lui îşi mutase familia la Jalalabad, pe când Farid avea zece ani. La paisprezece ani se alăturase jihadului anti-Shorawi, împreună cu tatăl său. Luptaseră în Valea Panjsher timp de doi ani, până când o rafală de mitralieră trasă dintr-un elicopter îl doborâse pe bătrân. Farid avea două neveste şi cinci copii.

— A avut şapte, îmi zisese Rahim Khan, cu o privire tristă, dar şi-a pierdut fetiţele cele mai mici cu câţiva ani în urmă, într-o explozie a unei mine de teren, chiar la ieşirea din Jalalabad. În aceeaşi nenorocire şi-a pierdut şi el câteva degete de la picioare şi cele două de la mâna stângă. După asta, se mutase cu soţiile şi copiii în Peshawar.

— Punctul de control, a mormăit Farid. Am alunecat puţin în scaun, cu braţele încrucişate pe piept, uitând pentru o clipă de greaţă. Dar nu aveam de ce să-mi fac griji; doi membri ai miliţiei pakistaneze s-au apropiat de Land Cruiser-ul nostru rablagit, au aruncat o privire înăuntru şi ne-au făcut semn că putem trece.

Farid fusese primul pe lista pregătirilor pe care o întocmisem împreună cu Rahim Khan, o listă care includea: dolari schimbaţi pentru taxele din Kaldar şi Afganistan, hainele tradiţionale şi pakolul, pe care, culmea, nu le purtasem nici măcar când locuiam în Afganistan, fotografia lui Hassan cu Sohrab şi, poate cel mai important lucru dintre toate, o barbă artificială, neagră şi lungă până la piept, care să mă facă să arăt ca un Shari’a – sau cel puţin versiunea talibană a unui Shari’a. Rahim Khan cunoştea un tip din Peshawar, care era specialist în confecţionarea lor, plasându-le uneori unor reporteri de război occidentali.

Rahim Khan ar fi vrut să mai stau cu el câteva zile, ca să plănuim lucrurile cu grijă. Dar eu ştiam că trebuie să plec cât mai repede. Îmi era teamă să nu mă răzgândesc. Îmi era teamă că aş delibera, chibzui, agoniza, dezbate şi m-aş convinge singur să nu mă duc acolo. Îmi era teamă că gândul la viaţa mea din America m-ar fi tras înapoi, că m-aş fi aruncat iar în fluviul acela uriaş, în care mi-aş fi găsit uitarea şi aş fi lăsat lucrurile acestea pe care le aflasem în ultimele zile să cadă la fund. Îmi era teamă că m-aş fi lăsat dus de ape, departe de ceea ce aveam de făcut. De Hassan. De trecutul care mă chema. Şi de această ultimă şansă de a-mi răscumpăra vina. Aşa că am plecat înainte ca un asemenea lucru să se întâmple. Cât despre Soraya, nu puteam să-i spun că mă întorc în Afganistan. Dacă i-aş fi spus, şi-ar fi rezervat loc în primul avion spre Pakistan.

Trecuserăm graniţa şi sărăcia îşi arăta colţii de pretutindeni. De ambele părţi ale drumului, am văzut înşirate mici cătune, ca nişte jucării împrăştiate printre stânci. Am văzut case de lut distruse şi colibe care constau doar din patru stâlpi de lemn şi un acoperiş deasupra. Am văzut copii îmbrăcaţi în zdrenţe fugind după o minge prin faţa colibelor. Câţiva kilometri mai încolo, am văzut o mulţime de oameni stând pe vine şi ciugulind, asemenea unui cârd de ciori, din carcasa unui vechi tanc sovietic incendiat, în timp ce vântul ridica păturile în care erau înfăşuraţi. În spatele lor, o femeie într-o burqa maro ducea pe umăr un vas mare de lut, păşind pe o potecă bătătorită spre un şir de bordeie.

— Ciudat! am zis.

— Ce?

— Mă simt ca un turist în propria mea ţară, i-am răspuns, uitându-mă la un cioban care mâna vreo şase capre costelive de-a lungul drumului.

Farid a început să râdă. Şi-a stins ţigara.

— Tot mai consideri locul ăsta ca fiind ţara ta?

— Cred că o parte din mine o va considera mereu.

— După douăzeci de ani de trai în America, a zis, virând brusc ca să evite o groapă de mărimea unei mingi de volei.

Am dat din cap:

— Am crescut în Afganistan.

Farid a râs iar.

— De ce faci aşa?

— Nu contează, a murmurat el.

— Nu, vreau să ştiu: de ce faci aşa?

În oglinda retrovizoare, am văzut ceva fulgerându-i în ochi.

— Chiar vrei să ştii? a mârâit. Lasă-mă să ghicesc, ’aga sahib: probabil că ai locuit într-o casă mare cu două sau trei etaje, cu o curte frumoasă în spate, pe care grădinarul o umplea cu flori şi pomi fructiferi. Totul împrejmuit de ziduri, desigur. Tatăl tău conducea o maşină americană. Ai avut servitori, probabil hazari. Părinţii tăi angajau muncitori care să le decoreze casa pentru mehmanis-urile elegante pe care le