pe care le furase erau sacre: de la mine – dreptul de a şti că am un frate, de la Hassan – identitatea şi de la Ali – onoarea. Nang-ul lui. Namoos-ul lui.

Întrebarea asta nu-mi dădea pace: cum reuşise Baba să-l privească pe Ali în ochi? Cum putuse Ali să trăiască în casa aceea, zi de zi, ştiind că fusese dezonorat de stăpânul său în cel mai groaznic mod în care un bărbat afgan poate fi dezonorat? Şi cum aveam să împac imaginea asta nouă a lui Baba cu cea care mi se imprimase de atâta vreme în minte – cea în care purta vechiul lui costum maro şi urca şontâcăind aleea spre casa Taherilor, ca să ceară mâna Sorayei pentru mine?

Iată un alt clişeu care l-ar fi scos din sărite pe profesorul meu de scriere creativă: aşchia nu sare departe de trunchi. Dar era adevărat, nu-i aşa? După cum a ieşit la iveală, eu şi Baba semănăm mai mult decât mi-aş fi putut imagina. Amândoi îi trădasem pe cei care şi-ar fi dat şi viaţa pentru noi. Cu această reflecţie mi s-a mai clarificat un lucru: că Rahim Khan mă chemase aici nu doar ca să-mi răscumpăr propriile păcate, ci şi pe cele ale lui Baba.

Rahim Khan îmi spusese că fusesem întotdeauna prea aspru cu mine însumi. Dar mă întrebam… Sigur că nu-l făcusem eu pe Ali să calce pe mină şi nici nu-i adusesem pe talibani în casă, să-l împuşte pe Hassan, dar îi alungasem, practic, pe Ali şi pe Hassan din căminul lor. Oare era prea mult să-mi imaginez că lucrurile ar fi stat altfel, dacă nu aş fi făcut ce făcusem? Poate că Baba i-ar fi adus şi pe ei în America. Poate că acum Hassan ar fi avut casa lui şi o slujbă, o familie şi o viaţă într-o ţară în care nimănui nu-i pasă dacă eşti sau nu hazar. Poate că nu. Sau poate că da.

„Nu pot merge la Kabul“, îi spusesem lui Rahim Khan. „Am o soţie în America, o casă, o carieră şi o familie.” Dar cum să-mi fac bagajele şi să mă duc liniştit acasă, când poate că ceea ce făcusem îi răpise lui Hassan şansa de a avea şi el aceleaşi lucruri?

Mi-aş fi dorit ca Rahim Khan să nu mă fi sunat. Aş fi vrut să mă fi lăsat să trăiesc în neştiinţa mea. Dar mă sunase. Iar ceea ce îmi dezvăluise schimbase lucrurile. Mă făcuse să văd că întreaga mea viaţă – cu mult înainte de iarna lui 1975, începând chiar cu perioada în care femeia hazară mă hrănea şi avea grijă de mine – fusese un cerc vicios al minciunilor, trădărilor şi secretelor.

„Mai există o cale să fii din nou bun“, îmi spusese.

O cale de a închide cercul.

Un băieţel. Un orfan. Fiul lui Hassan. Undeva, în Kabul.

 

O ricşă m-a adus înapoi, în faţa casei lui Rahim Khan. Mi-am amintit că Baba spunea că una dintre problemele mele era că altcineva trebuia să lupte mereu în locul meu. Acum aveam treizeci şi opt de ani. Părul începea să mi se rărească şi să încărunţească, iar de curând văzusem că în colţurile ochilor îmi apăruseră ridurile acelea cărora li se spune laba-gâştii. Eram mai matur acum, chiar dacă, poate, nu suficient de matur ca să încep să-mi port singur de grijă, să lupt în nume propriu. Baba minţise în legătură cu multe lucruri, aşa cum ieşise la iveală, dar în privinţa asta, nu.

Am privit iar chipul rotund din fotografie şi felul cum îl lumina soarele. Chipul fratelui meu. Hassan fusese cel care mă iubise cândva într-un fel irepetabil, ca nimeni, niciodată. El ne părăsise, dar o părticică din el încă mai trăia. Era în Kabul.

Aşteptând.

 

L-am găsit pe Rahim Khan rugându-se, zicând namaz într-un colţ al încăperii. Era doar o siluetă întunecată, care îşi pleca fruntea la pământ, cu faţa spre răsărit, acolo unde cerul începea să prindă culoarea sângelui. Am aşteptat până când a terminat.

Apoi i-am spus că plec la Kabul. I-am spus să-i sune pe Caldwelli dimineaţă.

— O să mă rog pentru tine, Amir jan, mi-a zis.

Capitolul XIX

Iarăşi răul de maşină. După ce am trecut de pancarta ciuruită de gloanţe pe care scrie: „Bun-venit în trecătoarea Khyber“, am început să simt că salivez în exces. Ceva în stomacul meu se răsucea şi se zvârcolea. Farid, şoferul, mi-a aruncat o privire rece. Nu găseam pic de compasiune în ochii lui.

— Putem să lăsăm geamul în jos? l-am întrebat.

Şi-a aprins o ţigară şi şi-a îndesat-o între cele două degete pe care le mai avea la mâna stângă, în afară de cel pe care-l ţinea pe volan. Fără să-şi ia ochii negri de la şosea, s-a aplecat, a luat şurubelniţa de jos şi mi-a dat-o. Am înfipt-o în micul orificiu din portieră, deasupra mânerului, şi am început s-o învârt ca să cobor geamul.

Farid mi-a aruncat o altă privire dezaprobatoare. Detectam o anumită animozitate în ea, nu prea bine ascunsă. A continuat să fumeze. De când plecasem din Fort Jamrud nu scosese mai mult de douăzeci de cuvinte.

— Tashakor, am mormăit. Mi-am scos capul pe geam şi am lăsat aerul rece al amiezii să-mi răcorească faţa. Călătoria prin ţinuturile tribale din trecătoarea Khyber, drumul care se ondula printre stâncile de şist şi calcar erau aşa cum mi le aminteam de când eu şi Baba trecuserăm pe aici, în 1974. Munţii sterpi şi impozanţi aveau prăpăstii adânci şi piscuri zimţate, ca nişte colţi uriaşi. Vechi fortăreţe, cu ziduri din chirpici pe jumătate dărâmate, se zăreau din vârf în vârf de munte. Am încercat să îmi ţin ochii lipiţi de Hindu Kush cel învăluit în zăpadă şi situat în partea de nord, dar de fiecare dată când stomacul mi se liniştea cât de puţin, camionul trecea printr-o groapă sau intra într-o serpentină şi iar simţeam un nou val de greaţă.

— Ia o lămâie!

— Poftim?

— Lămâie. Bună la greaţă, a zis Farid. Iau întotdeauna una la mine când e de mers pe aici.

— Ney, mulţumesc, i-am spus. Numai gândul că aş mai fi băgat ceva acid