carte, cea mai bună. Sau, cel puţin, aşa am crezut atunci. Cuvintele lui atârnau deasupra noastră, dar el măcar ştia ce să spună. Eu încă mai bâjbâiam în căutarea cuvintelor potrivite şi dintre noi doi, eu eram scriitorul. În cele din urmă, m-am oprit la următoarea replică:

— Poate că Baba avea dreptate!

— Îmi pare rău că gândeşti aşa, Amir!

Nu puteam să mă uit la el.

— Şi tu nu gândeşti la fel?

— Dacă aş fi făcut-o, nu te-aş fi rugat să vii aici.

M-am jucat puţin cu verigheta:

— Iar tu întotdeauna m-ai supraestimat, Rahim Khan.

— Întotdeauna te-ai judecat prea aspru!

A ezitat.

— Ar mai fi ceva, ceva ce nu ştii.

— Te rog, Rahim Khan…

— Sanaubar nu a fost prima soţie a lui Ali.

A fost rândul meu să ridic privirea.

— A mai fost însurat cu o hazară din regiunea Jaghori. Asta se întâmpla cu mult înainte ca tu să te fi născut. Au fost căsătoriţi timp de trei ani.

— Şi ce legătură are asta cu restul?

— După aceşti trei ani, în care nu au avut copii, femeia l-a lăsat şi s-a căsătorit cu un bărbat din Khost. I-a născut trei fete. Asta încerc să îţi spun.

Începeam să întrevăd ce vrea să-mi zică. Dar nu voiam să ascult restul poveştii. Aveam o viaţă bună în California, o casă drăguţă în stil victorian, cu acoperiş ascuţit, o căsnicie reuşită, socri care mă iubeau şi o carieră promiţătoare ca scriitor. Nu aveam nevoie de porcăriile astea.

— Ali era steril!

— Ba nu, nu era! El şi Sanaubar l-au avut pe Hassan, nu-i aşa? L-au avut pe Hassan…

— Nu, nu l-au avut, a zis Rahim Khan.

— Ba da!

— Ba nu, Amir.

— Atunci, cine…

— Cred că ştii deja cine.

M-am simţit ca un om care alunecă de pe o stâncă într-o prăpastie şi se agaţă, în cădere, de mici tufe şi crengi de măceş, dar tot ajunge jos, cu mâinile goale. Camera se clătina cu mine.

— Hassan ştia? am zis cu glas străin.

Rahim Khan a închis ochii. A scuturat din cap că nu.

— Nenorociţilor, am murmurat. M-am ridicat în picioare. Blestemaţilor! am ţipat de data asta. Toţi, toţi sunteţi o şleahtă de mincinoşi ordinari.

— Te rog, stai jos! a zis atunci Rahim Khan.

— Cum aţi putut să ne ascundeţi asta? Mai ales lui? aproape că am urlat.

— Te rog, gândeşte-te puţin, Amir jan! Era o situaţie ruşinoasă. Oamenii ar fi vorbit. În vremurile acelea, un bărbat avea doar onoarea lui, reputaţia şi dacă oamenii ar fi vorbit… Nu puteam spune nimănui, cred că înţelegi asta.

S-a întins să mă ia de mână. I-am respins atingerea şi am pornit spre uşă.

— Amir jan, te rog, nu pleca!

Am deschis uşa şi m-am întors cu faţa spre el:

— De ce? Ce mi-ai mai putea spune? Am treizeci şi opt de ani şi tocmai am aflat că toată viaţa mea a fost o minciună nenorocită! Ce ai putea să-mi mai spui ca să mă simt mai bine? Nimic. Absolut nimic.

Şi acestea fiind zise, am ieşit ca o furtună din apartament.

Capitolul XVIII

Soarele aproape că apusese, înmuind cerul în râuri de roşu şi violet. Am coborât pe străduţa îngustă şi aglomerată care trecea pe lângă casa lui Rahim Khan, o alee zgomotoasă din labirintul celorlalte străduţe pe care se înghesuiau pietonii, bicicliştii şi conducătorii de ricşe. La colţurile străzilor erau afişe cu reclame la Coca-Cola şi la ţigări; alte afişe făceau reclamă unor filme în care actriţe cu forme voluptuoase dansau cu bărbaţi bine făcuţi, cu ten măsliniu, pe fundalul unui câmp presărat cu gălbenele.

Am intrat într-o mică ceainărie plină de fum şi am cerut o ceaşcă de ceai. M-am lăsat pe picioarele din spate ale scaunului pliant şi mi-am mângâiat, absent, faţa. Senzaţia aceea de cădere începea să pălească. Dar în locul ei începeam să mă simt ca un om care se trezeşte în propria lui casă şi găseşte toată mobila mutată din loc, aşa că fiecare ungher cunoscut îi apare acum străin. Dezorientat, omul trebuie să se deprindă iar cu locurile până atunci familiare şi să înveţe să se orienteze în noul spaţiu.

Cum putusem să fiu atât de orb? Semnele fuseseră evidente, în tot acest timp; acum mi se reîntorceau în memorie, parcă în zbor – Baba, angajându-l pe dr. Kumar ca să-i aranjeze buza de iepure lui Hassan. Baba, care nu lipsea niciodată de la ziua de naştere a lui Hassan. Mi-am amintit brusc de ziua aceea în care plantam lalele, iar eu l-am întrebat pe Baba dacă s-a gândit vreodată să-şi ia alţi servitori. „Hassan nu pleacă nicăieri” – lătrase el. „O să stea aici, cu noi, unde îi este locul. Asta e casa lui, iar noi suntem familia lui.“ Şi cât plânsese, şi iar plânsese, când Ali îl anunţase că pleacă împreună cu Hassan.

Ospătarul mi-a aşezat dinainte o ceaşcă de ceai. Acolo unde picioarele în formă de x ale mesei se încrucişau existau câteva şuruburi, din care unul era gata să cadă. M-am aplecat şi l-am strâns. Aş fi vrut să-mi pot „repara” şi viaţa la fel de uşor. Am luat o înghiţitură din cel mai negru şi tare ceai pe care îl băusem în ultimii ani, încercând să mă gândesc la Soraya, la general şi la Khala Jamila, la romanul pe care îl aveam de terminat. Am încercat să privesc strada clocotind de lume, oamenii care se vânturau în sus şi în jos, care intrau şi ieşeau din micile cofetării. Am încercat să ascult muzica Qawali difuzată la radioul cu tranzistori de la masa de alături. Orice. Dar nu-l vedeam decât pe Baba în noaptea în care am avut ceremonia de absolvire, stând alături de mine în Fordul pe care tocmai mi-l dăruise, mirosind a bere şi spunându-mi: „Aş fi vrut să fie şi Hassan cu noi astăzi.”

Cum putuse să mă mintă în toţi anii ăştia? Dar pe Hassan? Mă luase pe genunchi când eram mic, mă privise în ochi şi îmi spusese: „Nu există decât un singur păcat, iar acesta este hoţia… Când spui o minciună, îi furi altcuiva dreptul la adevăr.” Nu aşa îmi spusese? Şi acum, la cincisprezece ani de când îl îngropasem, aflam că Baba fusese un hoţ. Şi un hoţ de cea mai joasă speţă, pentru că lucrurile