întoarce la Kabul, ca să revedeţi locurile unde aţi copilărit. Dacă aşa va fi, veţi găsi aici un bătrân şi credincios prieten, care vă aşteaptă.

 

Allah să vă lumineze calea mereu,

Hassan

 

Am citit scrisoarea de două ori. Am împăturit-o şi m-am mai uitat un timp la fotografie. Apoi le-am băgat pe amândouă în buzunar.

— El ce mai face? am întrebat.

— Scrisoarea aia a fost scrisă acum şase luni, cu câteva zile înainte să plec la Peshawar – a zis Rahim Khan –, iar fotografia am făcut-o chiar în ziua plecării. La o lună după sosirea la Peshawar, am primit un telefon de la un vecin din Kabul. Iată povestea pe care mi-a spus-o: la scurt timp după ce am plecat s-a răspândit zvonul cum că o familie hazară locuieşte singură într-o casă mare din Wazir Akbar Khan sau cel puţin aşa au zis talibanii. Doi funcţionari talibani au venit să investigheze şi l-au interogat pe Hassan. Când Hassan le-a spus că locuieşte împreună cu mine, l-au acuzat că minte, cu toate că mulţi vecini, inclusiv cel care mă sunase, au confirmat versiunea lui. Talibanii au spus că e un mincinos şi un hoţ ca toţi hazarii şi i-au ordonat să-şi ia familia şi să părăsească casa până la apusul soarelui. Hassan a protestat. Dar vecinul spune că talibanii se uitau la casa mare şi frumoasă – oare cum a zis? – da, „ca nişte lupi la o turmă de oi“. I-au spus lui Hassan că se vor muta ei acolo ca să păstreze totul în ordine, chipurile, până mă întorc eu. Hassan a protestat din nou. Aşa că l-au scos în stradă…

— Nu, am îngăimat.

— Şi i-au ordonat să îngenuncheze…

— Nu, Doamne, nu.

— Şi l-au împuşcat în ceafă.

— Nu.

— Farzana a venit ţipând şi s-a repezit la ei…

— Nu.

— Şi au împuşcat-o şi pe ea. Legitimă apărare, aşa au pretins mai târziu.

Dar tot ce am putut să fac a fost doar să şoptesc „Nu. Nu. Nu“, iar şi iar.

 

M-am tot gândit la ziua aceea din 1974, când ne aflam în camera de spital, imediat după operaţia lui Hassan. Baba, Rahim Khan, Ali şi cu mine ne foiam în jurul patului, privindu-l cum îşi examinează noua buză în oglindă. Toată lumea din camera aceea era acum ori moartă, ori pe moarte. Toţi, mai puţin eu.

Apoi am văzut altceva: un bărbat în vestă militară, cu ţeava unui kalaşnikov proptită în ceafa lui Hassan. Împuşcătura răsună pe strada casei tatălui meu. Hassan se prăbuşeşte pe asfalt, iar viaţa lui, trăită sub semnul loialităţii fără recompense, se scurge din el ca zmeiele duse de vânt pe care obişnuia să le alerge.

— Talibanii s-au mutat în casă, a continuat Rahim Khan, sub pretextul evacuării unui intrus. Moartea lui Hassan şi a Farzanei au fost considerate cazuri de legitimă apărare. Nimeni nu a mai suflat nici o vorbă despre asta, mai ales de teama talibanilor, bănuiesc. Oricum, nimeni nu avea de gând să rişte ceva pentru o pereche de servitori hazari.

— Şi ce au făcut cu Sohrab? am întrebat. Mă simţeam obosit, secătuit de vlagă. Trupul lui Rahim Khan a fost zguduit de un nou acces de tuse, care a durat un timp. Când şi-a mai revenit, avea faţa roşie şi ochii injectaţi.

— Am auzit că ar fi într-un orfelinat din Karteh-Seh. Amir jan… Apoi a început din nou să tuşească. Iar când s-a oprit, arăta mai bătrân decât cu câteva clipe în urmă, de parcă mai îmbătrânea puţin cu fiecare acces de tuse. Amir jan, te-am rugat să vii aici pentru că voiam să te văd înainte de a muri, dar asta nu e tot.

Nu am spus nimic. Cred că ştiam deja ce vrea să îmi spună.

— Vreau să te duci la Kabul. Vreau să-l aduci pe Sohrab aici, a mai zis.

M-am luptat să-mi găsesc cuvintele. De-abia avusesem timp să mă obişnuiesc cu ideea că Hassan e mort.

— Te rog să mă asculţi. Cunosc aici, în Peshawar, un cuplu de americani, Thomas şi Betty Caldwell. Sunt creştini şi conduc o mică organizaţie caritabilă din donaţii private. În general, găzduiesc şi hrănesc copii afgani, care şi-au pierdut părinţii. Am văzut-o. E un loc curat şi sigur, unde copiii sunt bine îngrijiţi, iar soţii Caldwell sunt oameni cumsecade. Mi-au şi spus că Sohrab va fi binevenit în casa lor şi…

— Rahim Khan, doar nu vorbeşti serios!

— Copiii sunt fragili, Amir jan. Kabulul e deja plin de copii distruşi şi nu vreau ca Sohrab să ajungă unul dintre ei.

— Rahim Khan, nu vreau să merg la Kabul. Nu pot! i-am spus.

— Sohrab e un băieţel talentat. Putem să-i oferim o viaţă nouă, o nouă speranţă aici, lângă oameni care să-l iubească. Thomas aga este un bărbat cumsecade, iar Betty khanum este atât de drăguţă; ar trebui să vezi cum se poartă cu orfanii aceia.

— De ce eu? De ce nu rogi pe altcineva să se ducă? Plătesc, dacă e vorba de bani.

— Nu de bani e vorba, Amir! a tunat Rahim Khan. Sunt un bătrân pe moarte şi nu accept să fiu insultat! Niciodată nu a fost vorba despre bani în ceea ce mă priveşte şi tu ştii asta! Şi de ce tu? Cred că ştim amândoi de ce trebuie să fii tu, nu-i aşa?

Nu am vrut să înţeleg comentariul, dar am înţeles. L-am înţeles chiar prea bine.

— Am o soţie în America, o casă, o carieră şi o familie. Kabulul e un loc periculos, ştii asta, şi tu îmi ceri să risc totul pentru… M-am oprit.

— Ştii, mi-a zis Rahim Khan, odată, când tu nu erai de faţă, stăteam de vorbă cu tatăl tău. Şi ştii cum îşi făcea griji pe atunci, în legătură cu tine. Îmi amintesc că mi-a zis: „Rahim, un băiat care nu se apără singur devine un bărbat care nu poate apăra nimic.“ Mă întreb, oare asta ai devenit?

Mi-am lăsat privirea în jos.

— Ce îţi cer eu este să îndeplineşti ultima dorinţă a unui bătrân muribund, mi-a spus, cu o voce gravă.

Îşi jucase bine ultima