— Şi cine-i asasinul? întrebară ei.

— Tânărul Edouard.

Hohotul de râs al celor doi ascultători nu-l derută câtuşi de puţin pe vorbitor, care continuă:

— Da, domnilor, tânărul Edouard, copil fenomenal care ucide de pe acuma ca un om mare.

— E o glumă?

— Câtuşi de puţin; am angajat ieri un servitor care a plecat de la domnul de Villefort: ascultaţi cu luare-aminte.

— Ascultăm.

— Şi pe care îl voi concedia mâine, deoarece mănâncă enorm pentru a-şi scoate paguba postului pe care şi-l impunea acolo din pricina groazei. Se pare că adorabilul copil a pus mâna pe un flacon de care se foloseşte din când în când împotriva celor ce îi displac. Mai întâi i-au displăcut bunicuţul şi bunicuţa de Saint-Méran şi le-a turnat câte trei picături din elixirul său: trei picături ajung; apoi a venit rândul bunului Barrois, bătrânul servitor al bunicului Noirtier, care îl bruftuia din când în când pe simpaticul ştrengar. Simpaticul ştrengar i-a turnat trei picături din elixirul său. La fel a făcut cu biata Valentine, care nu-l bruftuia, dar pe care el o pizmuia: i-a turnat trei picături din elixirul său şi ea ca şi ceilalţi s-a dus.

— Dar ce afurisită de braşoavă ne tot îndrugi? exclamă Château-Renaud.

— Da, spuse Beauchamp, o poveste de pe lumea cealaltă, nu-i aşa?

— E absurdă! spuse Debray.

— Aha! reluă Beauchamp. Începeţi să aveţi îndoieli. Întrebaţi-l pe servitorul meu sau, mai bine zis, pe cel care mâine nu va mai fi servitorul meu: el era zvonul casei.

— Dar elixirul? unde e? ce fel e?

— Copilul îl ascunde.

— Şi de unde l-a luat?

— Din laboratorul mamei sale.

— Dar ce? mama lui are otrăvuri în laboratorul ei?

— Parcă eu ştiu? Îmi pui nişte întrebări de procuror regal. Repet ce mi s-a spus, atâta tot; vi-l citez pe autor: mai mult nu pot să fac. Nenorocitul nu mai mânca de spaimă.

— De necrezut!

— Ba nu, dragul meu, nu e câtuşi de puţin de necrezut; l-aţi văzut anul trecut pe copilul din strada Richelieu care se amuza să-şi ucidă fraţii şi surorile, înfigându-le un ac în ureche în timp ce ei dormeau. Generaţia care ne urmează este foarte precoce, dragul meu.

— Dragul meu, mă prind că nu crezi o iotă din ce ne povesteşti, spuse Château-Renaud. Dar nu-l văd pe contele de Monte-Cristo; cum de nu e aci?

— El e blazat, spuse Debray; şi apoi n-o să vrea să se arate în faţa lumii, el care a fost păcălit de toţi Cavalcantii veniţi, după câte se pare, la el cu scrisori false de credit; a fost păgubit cu vreo sută de mii de franci.

— Apropo, domnule de Château-Renaud, întrebă Beauchamp, ce face Morrel?

— Am fost de trei ori la el şi nu l-am găsit. Cu toate acestea sora lui, nu mi s-a părut deloc neliniştită şi mi-a spus cu o figură foarte senină că nici ea nu l-a văzut de două-trei zile, însă că e sigură că e bine.

— Aha, înţeleg acum de ce contele de Monte-Cristo nu poate să vină în sală, spuse Beauchamp.

— De ce?

— Pentru că e actor în dramă.

— Ce, a asasinat şi el pe cineva? întrebă Debray.

— Dimpotrivă, au vrut să-l asasineze pe el. Ştii bine că bunul domn Caderousse a fost asasinat de micul lui prieten Benedetto când ieşea de la conte. Ştii bine că la el s-a găsit faimoasa vestă cu scrisoarea care a deranjat semnarea contractului. Uite, vezi faimoasa vestă? E colo, însângerată, pe birou, ca piesă doveditoare.

— Aha!

— Ssst! Domnilor, uite curtea; la locurile noastre!

Într-adevăr, se produse un zgomot mare în pretoriu; gardistul îşi chemă protejaţii printr-un hm! energic, iar uşierul, arătându-se în pragul sălii de deliberare, strigă cu glasul chelălăitor pe care uşierii îl aveau de pe vremea lui Beaumarchais:

— Domnilor, curtea!

Capitolul XXXVI   Actul de acuzare

Judecătorii luară loc în mijlocul celei mai profunde tăceri; juraţii se aşezară la locurile lor; domnul de Villefort, obiectul atenţiei şi aproape, am putea să spunem, al admiraţiei generale, se aşeză în fotoliul său, plimbând o privire liniştită în juru-i.

Toţi se uitau cu mirare la figura gravă şi severă pe a cărei neclintire durerile paterne păreau că nu au lăsat nici o urmă, şi-l priveau cu un fel de groază pe omul acesta străin de emoţiile omenirii.

— Jandarmi, aduceţi acuzatul! spuse prezidentul.

Atenţia publicului deveni atunci mai încordată şi toţi ochii se fixară asupra uşii prin care urma să intre Benedetto.

Uşa se deschise curând şi acuzatul apăru.

Impresia fu aceeaşi asupra tuturora; pe nimeni nu-l înşelă expresia fizionomiei lui.

Trăsăturile sale nu aveau întipărită emoţia profundă care alungă sângele în inimă şi decolorează fruntea şi obrazul. Mâinile puse graţios, una pe pălărie, alta în deschizătura vestei de pichet alb, nu erau zgâlţâite de nici un fior: ochii lui erau calmi şi chiar strălucitori. De cum intră în sală, privirea tânărului începu să parcurgă rândurile judecătorilor şi ale asistenţilor, oprindu-se mai îndelung asupra prezidentului şi în special asupra procurorului regal.

Lângă Andrea se plasă avocatul său, avocat numit din oficiu (căci Andrea nu vrusese să se ocupe de aceste detalii cărora nu le-a dat, pare-se, nici o importanţă), un tânăr cu păr blond, fad, cu figura îmbujorată de o emoţie mai sensibilă de o sută de ori decât a prevenitului.

Prezidentul ceru să se citească actul de acuzare, întocmit, după cum ştiţi, de condeiul aşa de iscusit şi de neîndurător al lui Villefort.

În decursul lecturii, care dură îndelung şi ar fi fost pentru oricine altul copleşitoare, atenţia publică stătu îndreptată tot timpul asupra lui Andrea, care îi suportă povara cu voioşia sufletească a unui spartan.

Niciodată Villefort nu fusese poate mai concis şi mai elocvent; crima era înfăţişată în culorile cele mai vii; antecedentele acuzatului, transfigurarea lui, filiaţia actelor sale de la o vârstă destul de fragedă erau deduse cu talentul pe care practica vieţii şi cunoaşterea inimii omeneşti puteau să-l ofere unui spirit superior cum era acela al procurorului regal.

Numai după această introducere Benedetto era pierdut pentru de-a pururi în opinia publică, urmând să fie pedepsit în chip mai material şi de lege.

Andrea nu dădu cea mai