neînsemnată atenţie şarjelor succesive care se ridicau şi cădeau asupra lui: domnul de Villefort, care îl examina deseori şi care, fără îndoială, continua asupra lui studiile psihologice pe care de atâtea ori avusese prilejul să le facă asupra acuzaţilor, nu-l putu sili măcar o dată să-şi plece ochii, oricât de aţintită şi de adâncă i-ar fi fost privirea.

În sfârşit, lectura se termină.

— Acuzat, numele şi prenumele dumitale! spuse prezidentul.

Andrea se ridică.

— Iertaţi-mă, domnule prezident, spuse el cu o voce al cărui timbru vibra perfect curat, dar văd că adoptaţi o ordine în întrebări pe care nu o pot accepta. Am pretenţia că mie îmi revine rolul să justific mai târziu că sunt o excepţie faţă de acuzaţii de rând. Vă rog deci să-mi îngăduiţi a răspunde, urmând o altă ordine; voi răspunde cu toate acestea la toate întrebările.

Prezidentul se uită cu mirare la juraţi care, la rându-le, îl priviră pe procurorul regal.

O mare uimire se manifestă în toată adunarea. Andrea nu păru însă câtuşi de puţin tulburat.

— Vârsta dumitale? spuse prezidentul. La întrebarea aceasta ai să răspunzi?

— La întrebarea aceasta ca şi la altele, am să răspund, domnule prezident, dar pe rând.

— Vârsta dumitale? repetă magistratul.

— Am douăzeci şi unu de ani sau, mai bine zis, îi voi avea peste câteva zile, deoarece sunt născut în noaptea de 27 spre 28 septembrie 1817.

Domnul de Villefort, care lua o notă, înălţă la auzul acestei date capul.

— Unde eşti născut? continuă prezidentul.

— La Auteuil, lângă Paris, răspunse Benedetto.

Domnul de Villefort ridică pentru a doua oară capul, îl privi pe Benedetto aşa cum ar fi privit capul Meduzei şi deveni livid.

Benedetto îşi trecu în chip graţios, pe buze, colţul brodat al unei batiste de mătase fină.

— Profesia dumitale? întrebă prezidentul.

— La început eram falsificator, spuse Andrea în chipul cel mai liniştit; apoi am fost hoţ şi, de curând, am devenit asasin.

Un murmur sau, mai bine zis, o furtună de indignare şi de surpriză izbucni în toate părţile sălii: judecătorii se priviră stupefiaţi, juraţii manifestară cel mai mare dezgust pentru cinismul la care se aşteptau aşa de puţin din partea unui om elegant.

Domnul de Villefort îşi puse o mână pe fruntea care, la început palidă, devenise roşie şi clocotitoare; deodată se ridică, privind în juru-i ca un om rătăcit: se înăbuşea.

— Căutaţi ceva, domnule procuror regal? întrebă Benedetto cu zâmbetul cel mai îndatoritor.

Domnul de Villefort nu răspunse nimic şi se aşeză la loc sau, mai bine zis, recăzu în fotoliu.

— Acuzat, eşti de acord acum să-ţi spui numele? întrebă prezidentul. Afectarea brutală cu care ţi-ai enumerat crimele şi pe care le califici drept profesiune, orgoliul pe care îl manifeşti şi pentru care curtea e îndreptăţită să te blameze cu severitate, în numele moralei şi al respectului datorate umanităţii, explică poate întârzierea dumitale în a-ţi spune numele. Vrei ca numele să reiasă din titlurile care îl preced.

— E de neînchipuit, domnule prezident, cum aţi citit în taina cugetului meu! spuse Benedetto cu cea mai graţioasă intonaţie şi cu cele mai politicoase maniere; într-adevăr, în scopul acesta v-am rugat să schimbaţi ordinea întrebărilor.

Stupoarea atingea culmea; în cuvintele acuzatului nu mai era nici fanfaronadă, nici cinism; auditoriul, emoţionat, presimţea un trăsnet zguduitor în norul mohorât.

— Ei, numele dumitale! spuse prezidentul.

— Nu vă pot spune numele meu, căci nu-l cunosc; îl ştiu însă pe al părintelui meu şi vi-l pot spune.

O fulgerare dureroasă îl orbi pe Villefort; de pe obrajii săi căzură picături de sudoare pe hârtiile răsfoite de el cu o mână convulsivă, năucă.

— Spune atunci numele părintelui dumitale, reluă prezidentul.

Nici un suflu, nici o respiraţie nu tulburau liniştea imensei adunări: toată lumea aştepta.

— Tatăl meu e procuror regal, răspunse Andrea liniştit.

— Procuror regal? exclamă prezidentul cu stupefacţie, fără să remarce tulburarea figurii lui Villefort; procuror regal?

— Da şi deoarece vreţi să ştiţi numele său, vi-l voi spune: se numeşte Villefort!

Explozia, aşa de îndelung reţinută de respectul datorat justiţiei în şedinţă, îşi făcu drum ca un tunet din adâncul tuturor piepturilor; însă curtea uită să înfrâneze mişcarea aceasta a mulţimii. Interjecţiile, injuriile adresate lui Benedetto, care rămânea netulburat, gesturi energice, pornirea jandarmilor, rânjetul acelei părţi mocirloase care, în orice adunare, urcă la suprafaţă în momentele de tulburare şi de scandal durară cinci minute, până când magistraţii şi uşierii izbutiră să restabilească liniştea.

În mijlocul vacarmului se auzea glasul prezidentului, strigând:

— Acuzat, îţi baţi joc de justiţie şi îndrăzneşti să dai concetăţenilor dumitale spectacolul unei ticăloşii care, într-o epocă ce nu lasă totuşi nimic de dorit sub raportul acesta, n-are încă egal!

Zece persoane se îmbulzeau în jurul domnului procuror regal, pe jumătate zdrobit în scaunul său, oferindu-i consolări, încurajări, asigurări de zel şi simpatie.

Calmul se restabilise în sală, cu excepţia totuşi a unui punct unde un grup destul de numeros se agita şi murmura.

Se spunea că a leşinat o femeie; i s-au dat să respire săruri şi ca şi-a revenit.

În tot timpul tumultului, Andrea îşi îndreptase figura zâmbitoare spre adunare; apoi, sprijinindu-se cu o mână pe rampa de stejar a băncii, în atitudinea cea mai graţioasă:

— Domnilor, spuse el, să mă ferească Dumnezeu de a căuta să insult curtea şi de a face în prezenţa onorabilei adunări un scandal inutil! Sunt întrebat ce vârstă am, o spun; sunt întrebat unde m-am născut, răspund; sunt întrebat cum mă cheamă, nu pot spune deoarece părinţii mei m-au părăsit. Pot spune, însă, nu numele meu, deoarece nu-l am, ci pe al părintelui meu; repet, părintele meu se numeşte domnul de Villefort şi sunt gata să dovedesc.

În accentul tânărului erau o certitudine, o convingere, o energie, care reduseră tumultul la tăcere. Privirile se îndreptară un moment asupra procurorului regal ce păstra, în scaunul său, imobilitatea unui om pe care trăsnetul l-a schimbat în cadavru.

— Domnilor, continuă Andrea impunând tăcere cu gestul şi cu glasul, vă datorez dovada şi explicaţia cuvintelor mele!

— Dar ai declarat la instrucţie că te numeşti Benedetto! strigă prezidentul iritat; ai spus că eşti orfan şi că patria dumitale e Corsica.

— Am spus instrucţiei ce mi-a convenit, căci nu vroiam să se slăbească sau să se oprească ― ceea ce