Acum vă repet că sunt născut la Auteuil, în noaptea de 27 spre 28 septembrie 1817 şi că sunt fiul domnului procuror regal de Villefort. Vreţi amănunte? Vi le voi da.

M-am născut la primul etaj al casei cu No.28 din strada Fontaine, într-o cameră tapetată cu damasc roşu. Tata m-a luat în braţe, spunând mamei că am murit, m-a înfăşurat într-un şervet cu iniţialele H. şi N. şi m-a dus în grădină unde m-a îngropat de viu.

Un fior străbătu întreaga asistenţă când se văzu că siguranţa acuzatului sporea pe măsura înfricoşării domnului de Villefort.

— Dar de unde cunoşti toate amănuntele acestea? întrebă prezidentul.

— Vă voi spune, domnule prezident. În grădina unde tatăl meu m-a îngropat se furişase, în noaptea aceea, un om care îl duşmănea de moarte şi-l pândea de multă vreme, pentru a săvârşi o răzbunare corsicană. Omul stătea ascuns printre copaci; l-a văzut pe părintele meu astupând un obiect în pământ şi l-a izbit cu o lovitură de cuţit în timpul acestei operaţii; apoi, închipuindu-şi că obiectul era o comoară, a destupat groapa şi m-a găsit încă în viaţă. Omul m-a dus la Azilul copiilor găsiţi, unde am fost înscris sub numărul 57. Peste trei luni, cumnata lui a venit de la Rogliano la Paris să mă caute, m-a reclamat ca pe fiul ei şi m-a luat.

Iată cum, deşi născut la Auteuil, am fost crescut în Corsica.

Urmă o clipă de tăcere, dar o tăcere aşa de profundă încât, dacă nu era respiraţia încordată a piepturilor, ai fi crezut că sala este goală.

— Continuă, rosti prezidentul.

— Desigur, continuă Benedetto, că puteam să fiu fericit la oamenii aceia cumsecade, care mă adorau; dar firea mea perversă a fost mai tare decât virtuţile pe care mama mea adoptivă încerca să mi le infiltreze în inimă. Am crescut în păcat şi am ajuns la crimă. În sfârşit, într-o, zi când îl blestemam pe Dumnezeu că m-a făcut aşa de rău şi mi-a dat un destin aşa de hidos, părintele meu adoptiv a venit la mine, spunându-mi:

"Nenorocitule, nu blestema, căci Dumnezeu te-a adus pe lume fără mânie. Crima vine de la tatăl tău, nu de la tine; de la tatăl tău care te-a sortit iadului dacă mureai şi mizeriei dacă o minune te aducea la lumină!"

N-am mai blestemat din momentul acela pe Dumnezeu, ci pe părintele meu; şi de aceea am rostit aci cuvintele pe care mi le-aţi reproşat, domnule prezident; de aceea am stârnit scandalul de care freamătă încă această adunare. Dacă am săvârşit o crimă în plus pedepsiţi-mă; dar dacă v-am convins că, din ziua naşterii mele, destinul meu era fatal, dureros, amar, jalnic deplângeţi-mă!

— Dar mama dumitale? întrebă prezidentul.

— Mama mă credea mort; mama nu-i vinovată. N-am vrut să aflu numele mamei mele; nu o cunosc.

În momentul acela un strigăt ascuţit, care se sfârşi printr-un hohot, răsună în mijlocul grupului ce înconjura, după cum am mai spus, o femeie.

Femeia căzu într-un violent atac de nervi şi fu scoasă din sală; în timp ce o luau, voalul des care-i ascundea chipul se dădu în lături şi fu recunoscută doamna Danglars.

În ciuda nervilor întinşi la maximum, în ciuda vâjâiturilor din urechi, în ciuda nebuniei care-i răscolea creierul, Villefort o recunoscu şi se ridică.

— Dovezile! dovezile! spuse prezidentul. Prevenit, nu uita că ţesătura aceasta de grozăvii are nevoie să fie susţinută prin dovezile cele mai grăitoare.

— Dovezi? întrebă Benedetto râzând. Vreţi dovezi?

— Da.

— Ei bine, priviţi-l pe domnul de Villefort şi mai cereţi-mi, de vreţi, dovezi!

Toate privirile se îndreptară spre procurorul regal care, sub povara nenumăraţilor ochi aţintiţi asupra lui, înaintă în incinta tribunalului, clătinându-se, cu părul în dezordine şi cu figura învineţită de apăsarea unghiilor.

Întreaga adunare scoase un murmur prelungit de uimire.

— Tată, mi se cer dovezi! glăsui Benedetto; vrei să le dau?

— Nu, nu, îngăimă domnul de Villefort cu voce sugrumată, nu; este de prisos.

— Cum de prisos? exclamă prezidentul; ce vreţi să spuneţi?

— Vreau să spun, strigă procurorul regal, că m-aş zbate zadarnic sub încleştarea mortală care mă striveşte, domnule; mă aflu, recunosc, în mâna Dumnezeului răzbunător. Nu e nevoie de dovezi; tot ce tânărul acesta a spus este adevărat!

O linişte mohorâtă şi apăsătoare, ca aceea din preajma catastrofelor naturii, învălui în mantia-i de plumb pe asistenţi, cărora, li se zbârlea părul pe cap.

— Domnule de Villefort, exclamă prezidentul, nu sunteţi cumva prada unei halucinaţii? Vă bucuraţi de plenitudinea facultăţilor dumneavoastră? Nu cumva o acuzaţie aşa de ciudată, de neprevăzută, de cumplită, v-a tulburat mintea? Haide, veniţi-vă în fire.

Procurorul regal clătină din cap. Dinţii îi clănţăneau cu violenţă, ca ai unui om mistuit de febră şi totuşi era de-o paloare mortală.

— Mă bucur de toate facultăţile mele, domnule, spuse el; suferă numai trupul meu şi este explicabil. Mă recunosc vinovat de tot ce tânărul acesta a rostit împotriva mea şi stau la mine acasă la dispoziţia domnului procuror regal, succesorul meu.

Pronunţând cuvintele acestea cu glas aproape înăbuşit, domnul de Villefort se îndreptă clătinându-se spre uşa pe care uşierul de serviciu i-o deschise cu o mişcare maşinală.

Întreaga adunare rămase mută şi consternată de revelaţie şi de mărturisire; ele formau un deznodământ cumplit al peripeţiilor care, de cincisprezece zile, agitaseră înalta societate pariziană.

— Să se mai spună acum că drama nu există în natură! glăsui Beauchamp.

— Pe cuvântul meu, glăsui Château-Renaud, aş prefera să încheie ca domnul de Morcerf: un foc de pistol pare un sfârşit blând faţă de o astfel de catastrofă.

— Şi apoi focul de pistol ucide, spuse Beauchamp.

— Iar eu care mă gândisem o clipă să o iau pe fiica lui de soţie! declară Debray. Biata copilă a făcut bine că a murit.

— Domnilor, şedinţa e ridicată ― spuse prezidentul ― şi procesul amânat pentru viitoarea sesiune! Afacerea urmează să fie instruită din nou şi încredinţată altui magistrat.

La fel de liniştit şi mult mai interesant, Andrea părăsi sala, escortat de jandarmii care se purtau, fără să vrea, cu menajamente faţă de el.

— Ce spui de toate astea, omule? întrebă Debray pe gardist strecurându-i un ludovic în palmă.

— Au să