Capitolul XXXVII   Ispăşirea

Domnul de Villefort văzu deschizându-se în faţa lui rândurile gloatei, oricât de compactă era aceasta. Durerile mari sunt într-atâta de venerabile, încât nu există exemplu, chiar în epocile cele mai nefericite, ca mişcarea dintâi a maselor să nu fi fost o mişcare de simpatie pentru o mare catastrofă. Mulţi oameni duşmăniţi au fost asasinaţi într-o răscoală; rareori pe un nenorocit, chiar de ar fi fost criminal, l-au insultat oamenii care asistau la condamnarea lui la moarte.

Villefort străbătu, deci, şirul de spectatori, de soldaţi, de oameni de serviciu şi se depărtă, recunoscut vinovat prin propria-i mărturie, dar ocrotit de durerea sa.

Sunt situaţii pe care oamenii le sesizează cu instinctul, dar pe care nu le pot comenta cu spiritul; cel mai mare poet, în acest caz, e cel care scoate strigătul cel mai vehement şi mai natural. Mulţimea ia strigătul acesta drept o povestire întreagă şi are dreptate că se mulţumeşte cu el şi are mai multă dreptate că-l găseşte sublim când e adevărat.

De altminteri ar fi greu să arătăm starea de buimăcire în care Villefort se găsea, ieşind din palatul justiţiei, să descriem febra care făcea să-i zvâcnească fiecare arteră, să-i înţepenească fiecare fibră, să-i umfle fiecare venă şi să-i disece fiecare punct al trupului în milioane de dureri.

Villefort se târî de-a lungul coridoarelor, călăuzit numai de obişnuinţă; zvârli de pe umeri toga de magistrat, nu pentru că se gândea s-o părăsească din convenienţă, ci pentru că ea era pe umerii săi o povară copleşitoare, o cămaşă a lui Nessus, fecundă în torturi.

Ajunse, clătinându-se, până în curtea Dauphine, zări trăsura sa, îl trezi pe vizitiu deschizând singur uşa şi se trânti pe perne arătând cu degetul direcţia foburgului Saint-Honoré. Vizitiul porni.

Întreaga povară a carierei sale năruite îi căzuse pe cap; povara îl zdrobea, nu-i cunoştea consecinţele; nu le măsurase; le simţea.

Îl avea pe Dumnezeu în adâncul inimii.

— Doamne! Doamne! Doamne! murmura el fără să-şi dea seama ce spunea.

Nu-l vedea decât pe Dumnezeu înapoia năruirii sale.

Trăsura gonea cu viteză; agitându-se pe perne, Villefort simţi că-l jenează ceva.

Duse mâna la obiect; era un evantai uitat de doamna de Villefort între pernă şi spatele trăsurii; evantaiul trezi o amintire şi amintirea fu un fulger în noapte.

Villefort se gândi la nevastă...

— O! exclamă el ca şi cum un fier roşu îi străpungea inima.

Într-adevăr, de un ceas nu mai avea sub ochi decât o faţă a mizeriei sale şi iată că deodată se oferea alta, nu mai puţin grozavă.

Făcuse, faţă de femeie, pe judecătorul neînduplecat, o condamnase la moarte, iar ea, îngrozită, zdrobită de remuşcări, prăbuşită sub ruşinea pe care el i-o arătase cu elocvenţa virtuţii sale fără cusur ― ea, biată femeie slabă şi fără apărare împotriva unei puteri absolute, supreme, se pregătea poate în momentul acesta să moară!

Trecuse un ceas de la condamnarea ei; fără îndoială, în momentul de faţă ea trecea în revistă toate crimele săvârşite, cerea iertare lui Dumnezeu, scria o scrisoare implorând în genunchi iertare virtuosului ei soţ, iertare pe care o plătea cu moartea.

Villefort scoase un al doilea muget de durere şi furie.

"Femeia asta nu a devenit criminală decât pentru că m-a atins pe mine! strigă el frământându-se pe perna cupeului. Din mine musteşte crima şi ea a căpătat-o, aşa cum se capătă tifosul, holera, ciuma. Iar eu o pedepsesc. Am îndrăznit să-i spun: căieşte-te şi mori... O, nu, nu, va trăi!... Mă va urma...

Vom fugi împreună, vom părăsi Franţa, vom merge încotro vom vedea cu ochii, câtă vreme pământul va putea să ne ţină. Îi vorbeam de eşafod... Dumnezeule mare, cum de am cutezat să rostesc cuvântul acesta? Dar şi pe mine mă aşteaptă eşafodul... Vom fugi... Da, mă voi destăinui ei; da, îi voi spune în fiecare zi, umilindu-mă, că şi eu am săvârşit o crimă... O, alianţa tigrului cu şarpele! O, vrednică soţie a unui soţ ca mine!... Trebuie să trăiască, trebuie ca infamia mea să o facă pe a ei să pălească!"

Şi Villefort lasă cu violenţă, în jos, geamul din faţa cupeului.

— Repede! mai repede! strigă el cu un glas care îl făcu pe vizitiu să tresară pe capră.

Caii, purtaţi de frică, zburară până acasă.

"Da, da, îşi repetă Villefort pe măsură ce se apropia de casă; da, trebuie ca femeia să trăiască, să se pocăiască şi să-l crească pe fiul meu, pe bietul meu copil, singurul care, dimpreună cu indestructibilul bătrân, a supravieţuit nimicirii familiei. Ea îl iubea; pentru el a făcut totul. Să nu deznădăjduim niciodată de inima unei mame care îşi iubeşte copilul; se va pocăi; nu va şti nimeni că a fost vinovată; crimele săvârşite la mine şi de care toată lumea se nelinişteşte, vor fi uitate cu timpul, sau dacă îşi mai amintesc de ele câţiva duşmani, ei bine, le voi lua asupra mea. Una, două, trei în plus, ce-are a face? Soţia mea va fugi, luând banii şi mai cu seamă pe fiul ei, departe de abisul unde am impresia că lumea va cădea cu mine. Va trăi, va mai fi fericită, deoarece toată iubirea ei este în fiul ei şi fiul nu o va părăsi. Voi fi făcut o faptă bună; şi fapta bună uşurează inima."

Procurorul regal respiră mai în voie, aşa cum nu mai respirase de mult.

Trăsura se opri în curtea palatului.

Villefort sări de pe scara trăsurii pe peron; observă că servitorii sunt surprinşi văzându-l înapoindu-se aşa de repede. Altceva nu citi pe fizionomia lor; nu-i spuse unul, un cuvânt; se opriră în faţa lui, ca de obicei, pentru a-i face loc să treacă; atâta tot.

Trecu pe dinaintea camerei lui Noirtier şi i se păru că zăreşte prin uşa întredeschisă două umbre, dar nu se nelinişti de persoana care era cu părintele lui; îl sfâşia neliniştea sa proprie.

— Uite, spuse el urcând scara mică ce ducea la palierul unde se găseau apartamentul soţiei sale şi camera goală a Velentinei, uite, nu s-a schimbat nimic aci.

Închise în primul rând uşa palierului.

— Nu trebuie să ne deranjeze nimeni, spuse el; trebuie să pot vorbi în voie, să mă acuz