Se apropie de uşă, puse mâna pe butonul de cristal, uşa cedă.

— Nu e închisă, murmură el; bine, foarte bine!

Şi intră în salonaşul unde, seara, se punea un pat pentru Edouard; căci, deşi în pension, Edouard venea acasă în fiecare seară: mama nu vrusese să se despartă niciodată de el.

Îmbrăţişă salonaşul dintr-o ochire.

— Nimeni, glăsui el; fără îndoială e în dormitorul ei. Se năpusti spre uşă. Aci zăvorul era pus. Se opri înfiorat.

— Heloïse! strigă el.

I se păru că aude mişcându-se o mobilă.

— Heloïse! repetă el.

— Cine-i acolo? întrebă glasul celei pe care o striga.

I se păru că glasul era mai slab decât de obicei.

— Deschide! deschide! strigă Villefort; sunt eu!

Dar, în ciuda acestui ordin, în ciuda tonului neliniştit cu care era dat, uşa nu se deschise.

Villefort zvârli uşa în lături cu o lovitură de picior.

În fata camerei care dădea în budoarul ei, doamna de Villefort stătea în picioare, palidă, cu trăsăturile contractate, privindu-l cu ochi de o fixitate înfricoşătoare.

— Heloïse! Heloïse! spuse el. Ce ai? vorbeşte!

Tânăra femeie întinse spre el mâna-i ţeapănă şi lividă.

— M-am executat, domnule, spuse ea cu un horcăit care păru că îi sfâşie gâtlejul; ce mai vrei?

Şi se prăbuşi pe covor.

Villefort alergă la ea, îi luă mâna. Mâna strângea convulsiv un flacon de cristal cu dop auriu.

Doamna de Villefort era moartă.

Ameţit de groază, Villefort se trase înapoi, până în pragul camerei şi privi cadavrul.

— Fiul meu! strigă el deodată; unde e fiul meu? Edouard! Edouard!

Numele era rostit cu un atare accent de nelinişte încât servitorii alergară.

— Fiul meu! unde e fiul meu? întrebă Villefort. Să fie scos din casă, să nu vadă...

— Domnul Edouard nu e jos, domnule.

— Desigur că se joacă în grădină; vedeţi! vedeţi!

— Nu, domnule, doamna l-a chemat pe fiul ei acum o jumătate de ceas; domnul Edouard a intrat la doamna şi n-a mai coborât.

O sudoare îngheţată năpădi fruntea lui Villefort, picioarele lui se împleticiră pe lespezi, ideile începură să se învârtească în capu-i ca resorturile dezordonate ale unui ceasornic care se sparge.

— La doamna? murmură el: la doamna?

Şi se apropie încetişor, ştergându-şi cu o mână fruntea, sprijinindu-se cu cealaltă de pereţi.

Reintrând în cameră, trebuia să revadă corpul nefericitei femei.

Ca să-l strige pe Edouard, trebuia să trezească ecoul apartamentului schimbat în sicriu; a vorbi însemna a viola tăcerea mormântului.

Villefort îşi simţi limba paralizată în gâtlej.

— Edouard! Edouard! îngăimă el.

Copilul nu răspundea; unde era copilul care, după spusele servitorilor, intrase la mama lui şi nu mai ieşise?

Villefort făcu un pas înainte.

Cadavrul doamnei de Villefort stătea lungit de-a curmezişul uşii budoarului în care, cu siguranţă, se găsea Edouard; cadavrul părea că veghează în prag, cu ochii ficşi şi deschişi, cu o ironie înspăimântătoare şi misterioasă pe buze.

Dinapoia cadavrului, prin perdeaua ridicată, se vedea o parte din budoar, un pian drept şi capătul unui divan de satin albastru.

Villefort mai înaintă câţiva paşi şi îşi zări copilul culcat pe canapea.

Fără îndoială, copilul dormea.

Nefericitul avu un elan de bucurie de negrăit; o rază de lumină curată coborî în infernul în care se zbătea.

Nu-i rămânea deci decât să treacă peste cadavru, să intre în budoar, să ia copilul în braţe şi să fugă cu el departe, cât mai departe.

Villefort nu mai era omul a cărui rafinată corupţie îl făcea să pară tipul civilizatului; era un tigru rănit de moarte care îşi lasă colţii frânţi în ultima-i rană.

Nu-i mai era frică de prejudecăţi şi de fantome. Îşi făcu vânt şi sări peste cadavru, ca şi cum ar fi fost vorba să treacă peste un jar mistuitor.

Ridică copilul în braţe, strângându-l, zgâlţâindu-l, strigându-l; copilul nu răspundea. Îşi lipi buzele lacome de obrajii lui: obrajii erau livizi şi îngheţaţi; îi pipăi mădularele ţepene; îşi puse mâna pe inima lui. Inima nu mai bătea.

Copilul era mort.

O hârtie păturită în patru căzu de pe pieptul lui Edouard.

Villefort lunecă fulgerător în genunchi; copilul îi scăpă din braţele inerte şi se rostogoli spre mama lui.

Villefort ridică hârtia, recunoscu scrisul nevestei sale şi o parcurse cu aviditate.

Iată ce conţinea hârtia:

"Ştii că eram mamă bună deoarece pentru fiul meu am devenit criminală. O mamă bună nu pleacă fără fiul ei".

Villefort nu-şi putea crede ochilor; Villefort nu-şi putea crede minţii. Se târî spre trupul lui Edouard, examinându-l încă o dată cu atenţia minuţioasă a leoaicei care îşi priveşte puiul mort.

Apoi un strigăt sfâşietor scăpă din pieptul său.

— Dumnezeu! murmură el; mâna lui Dumnezeu!

Cele două victime îl înspăimântau; simţea urcând în el grozăvia singurătăţii, populată de două cadavre.

Adineauri era susţinut de furie, imensa facultate a oamenilor tari; de deznădejde, virtutea supremă a agoniei care împingea titanii să escaladeze cerul şi pe Ajax să arate zeilor pumnul.

Villefort îşi încovoie capul sub povara durerilor; se ridică în genunchi, îşi scutură părul umezit de sudoare, zbârlit de spaimă ― şi omul care n-avusese niciodată milă de cineva se duse la bătrân, la părintele său, ca să aibă în slăbiciunea sa pe cineva căruia să-i povestească nenorocirea, pe cineva lângă care să plângă.

Coborî scara pe care o cunoaştem şi intră la Noirtier.

Când Villefort intră, Noirtier părea că ascultă cu atenţia şi cu afecţiunea pe care nemişcarea sa i le permitea, pe abatele Busoni, care era calm şi rece ca de obicei.

Zărindu-l pe abate, Villefort duse mâna la frunte. În minte îi reveni trecutul, ca unul din acele valuri a căror furie stârneşte mai multă spumă decât altele.

Îşi aminti de vizita pe care o făcuse abatelui a treia zi după dineul de la Auteuil şi de vizita pe care i-o făcuse abatele în chiar ziua morţii Valentinei.

— Dumneavoastră aci, domnule? întrebă el; dar dumneavoastră nu vă arătaţi decât pentru a escorta moartea?

Busoni se ridică; văzând alterarea figurii magistratului, strălucirea sălbatică a ochilor lui, înţelese, sau i se păru că înţelege, că scena de la juraţi a avut loc; ignora restul.

— Am venit aci să mă rog lângă corpul fiicei dumitale! răspunse Busoni.

— Dar azi ce căutaţi?

— Am venit să-ţi spun că mi-ai plătit îndeajuns datoria şi că, începând din momentul acesta, îl voi ruga pe Dumnezeu să se mulţumească, aşa cum mă mulţumesc eu.

— Dumnezeule! exclamă Villefort dându-se