— Nu.

Abatele îşi smulse falsa tonsură, scutură capul şi păru-i lung, negru recăzu pe umeri şi îi încadră chipul viguros.

— E figura domnului de Monte-Cristo! exclamă Villefort cu ochi buimaci.

— Nu e încă nici ea, domnule procuror regal; caută mai bine şi mai departe.

— Glasul! glasul acesta, ― unde l-am auzit eu pentru întâia dată?

— L-ai auzit pentru întâia dată la Marsilia, acum 23 de ani, în ziua căsătoriei dumitale cu domnişoara de Saint-Méran. Cercetează în dosar.

— Nu eşti Busoni? nu eşti Monte-Cristo? Doamne, eşti duşmanul acela tăinuit, neîndurător, ucigător! Am făcut ceva împotriva dumitale, la Marsilia ― o, nenorocitul de mine!

— Da, ai dreptate, aşa este, spuse contele încrucişându-şi braţele pe pieptu-i lat; cercetează! cercetează!

— Dar ce ţi-am făcut? exclamă Villefort a cărui minte începea să plutească pe limita unde mintea se confundă cu demenţa, în negura care nu mai e vis şi care nu e încă trezire. Ce ţi-am făcut? Spune! vorbeşte.

— M-ai condamnat la moarte înceată şi hidoasă, l-ai ucis pe părintele meu, mi-ai răpit iubirea dimpreună cu libertatea şi fericirea dimpreună cu iubirea.

— Cine eşti dumneata? cine eşti?

— Eu sunt spectrul unui nenorocit pe care l-ai înmormântat în carcerile castelului If. Acestui spectru, scăpat în sfârşit din mormânt, Dumnezeu i-a pus masca lui Monte-Cristo şi l-a acoperit cu diamante şi aur ca să nu-l recunoşti decât astăzi.

— O, te recunosc! te recunosc! spuse procurorul regal; tu eşti...

— Sunt Edmond Dantès.

— Eşti Edmond Dantès? strigă procurorul regal apucându-l pe conte de mână. Atunci, vino!

Şi-l trase pe scara pe care Monte-Cristo îl însoţi, uimit, neştiind unde îl ducea procurorul regal şi presimţind o nouă catastrofă.

— Uite, Edmond Dantès, spuse acesta arătând contelui cadavrul nevestei şi trupul fiului; uite, priveşte: eşti răzbunat?

Monte-Cristo se îngălbeni în faţa năpraznicei privelişti; înţelese că a depăşit drepturile răzbunării; înţelese că nu mai putea spune:

— Dumnezeu este de partea mea şi cu mine.

Se zvârli, cu un sentiment de nelinişte extraordinară peste corpul copilului, îi redeschise ochii, îi pipăi pulsul şi fugi cu el în camera Valentinei, pe care o încuie de două ori.

— Copilul meu! strigă Villefort. A luat cadavrul copilului meu! O, blestem! nenorocire! moarte ţie!

Şi vru să se năpustească pe urma lui Monte-Cristo, dar simţi, ca într-un vis, că picioarele sale capătă rădăcini, ochii i se dilatară de aproape să-i zdrobească orbitele, degetele înfipte în carnea pieptului se afundară treptat până când sângele îi înroşi unghiile; vinele tâmplelor se umflară de duhuri clocotitoare care ridicară bolta prea strâmtă a craniului înecându-i creierul într-un potop de foc.

Fixitatea dură câteva minute până când năpraznica zdruncinare a minţii se desăvârşi.

Scoase atunci un strigăt puternic, urmat de o lungă hohotire de râs şi se repezi pe scări.

Peste un sfert de ceas camera Valentinei se redeschise şi contele de Monte-Cristo se arătă din nou.

Palid, cu ochi posomorâţi, cu pieptul sugrumat ― trăsăturile chipului său, de obicei aşa de calm şi nobil, erau descompuse de durere.

Ţinea în braţe copilul, căruia nici un ajutor n-a putut să-i redea viaţa.

Puse un genunchi pe parchet şi-l aşeză cu religiozitate lângă mama lui, cu capul pe pieptul ei.

Apoi, ridicându-se, ieşi şi întâlnind un servitor pe scară, îl întrebă:

— Unde e domnul de Villefort?

Fără să răspundă, servitorul întinse mâna în direcţia grădinii.

Monte-Cristo coborî peronul, înaintă spre locul arătat şi-l văzu pe Villefort, în mijlocul servitorilor săi, cu o cazma în mână săpând pământul cu înverşunare.

— Nu e încă aici, spunea el, nu e încă aci!

Şi săpa mai departe.

Monte-Cristo se apropie de el şi spuse în şoaptă, cu tonul aproape umil:

— Domnule, ai pierdut un fiu, dar...

Villefort îl întrerupse; nici nu ascultase, nici nu auzise.

— O, îl voi regăsi! spuse el; oricât ai pretinde că nu e aci, îl voi regăsi, chiar de ar trebui să-l caut până în ziua judecăţii din urmă.

Monte-Cristo se trase înapoi cu groază.

— E nebun! spuse el.

Şi, ca şi cum s-ar fi temut ca zidurile casei blestemate să nu se prăbuşească peste el, fugi în stradă, îndoindu-se pentru prima oară că avusese dreptul să facă ce-a făcut.

— Destul! destul! spuse el; să-l salvăm pe cel din urmă.

Înapoindu-se acasă, Monte-Cristo îl întâlni pe Morrel care rătăcea prin palatul de la Champs-Elysées, tăcut ca o umbră ce aşteaptă momentul hotărât de Dumnezeu pentru a reintra în mormânt.

— Pregăteşte-te, Maximilien, îi spuse el zâmbind; mâine părăsim Parisul.

— Nu mai aveţi nimic de făcut aci? întrebă Morrel.

— Nu, răspunse Monte-Cristo şi să dea Domnul să nu fi făcut prea mult.

Capitolul XXXVIII   Plecarea

Evenimentele care se desfăşuraseră preocupau tot Parisul. Emmanuel şi soţia sa şi le istoriseau cu o uimire foarte naturală, în salonaşul lor din strada Meslay; ei făceau o apropiere între catastrofele, deopotrivă subite şi neaşteptate, care loviseră pe Morcerf, pe Danglars şi pe Villefort.

Maximilien, care venise la ei în vizită, îi asculta sau, mai bine zis, asista la conversaţia lor, cufundat în insensibilitatea-i obişnuită.

— Într-adevăr, spunea Julie, nu s-ar părea, Emmanuel, că toţi oamenii aceştia, bogaţi şi aşa de fericiţi ieri, uitaseră ― în calculul pe care îşi clădiseră norocul, fericirea şi consideraţia ― rolul geniului rău şi că acesta, ca şi zânele haine din poveştile lui Perrault, neglijând să-l invite la o nuntă sau la un botez, s-a ivit deodată răzbunător?

— Câte dezastre! spunea Emmanuel, gândindu-se la Morcerf şi la Danglars.

— Câte suferinţe! spunea Julie amintindu-şi de Valentine pe care, cu instinct de femeie, nu vroia s-o numească în faţa fratelui său.

— Dacă Dumnezeu i-a lovit, glăsui Emmanuel, înseamnă că Dumnezeu, care este bunătatea supremă, n-a găsit nimic în trecutul acestor oameni care să merite uşurarea pedepsei; înseamnă că oamenii aceştia erau blestemaţi.

— Nu eşti prea cutezător în judecata ta, Emmanuel? întrebă Julie. Când tatăl meu, cu pistolul în mână, era gata să-şi zboare creierii, dacă cineva ar fi spus, cum spui tu acum: "Omul acesta şi-a meritat pedeapsa" ― acest cineva nu s-ar fi înşelat?

— Da, dar Dumnezeu nu a îngăduit ca părintele nostru să sucombe, aşa cum n-a îngăduit ca Abraham să-şi jertfească fiul.

Patriarhului, ca şi nouă, el i-a trimis