Abia rostise cuvintele acestea şi clopotul sună.

Portarul anunţa că soseşte o vizită.

Aproape în aceeaşi clipă se deschise uşa salonului şi contele de Monte-Cristo apăru în prag.

Cei doi tineri scoaseră un strigăt de bucurie.

Maximilien îşi înălţă capul şi apoi îl lăsă iarăşi în piept.

— Maximilien, am venit la tine, spuse contele fără să arate că remarcă impresiile felurite pe care prezenţa sa le producea amfitrionilor.

— La mine? întrebă Morrel trezindu-se parcă dintr-un vis.

— Da, spuse Monte-Cristo; nu ne-am înţeles că te iau cu mine şi nu te-am prevenit să fii gata?

— Iată-mă, glăsui Maximilien; venisem să le spun bun rămas.

— Şi unde mergeţi, domnule conte? întrebă Julie.

— Mai întâi la Marsilia, doamnă.

— La Marsilia? repetară împreună cei doi tineri.

— Da, şi-l iau pe fratele dumitale.

— O, domnule conte, redaţi-ni-l vindecat! exclamă Julie.

Morrel întoarse capul pentru a-şi ascunde roşeaţa.

— Aşadar, aţi băgat de seamă că era suferind? întrebă contele.

— Da, răspunse tânăra femeie şi mi-e teamă să nu se plictisească cu noi.

— Îl voi distra eu, reluă contele.

— Sunt gata, domnule, spuse Maximilien. Adio, dragii mei; adio Emmanuel; adio Julie!

— Cum, adio? exclamă Julie; pleci aşa, fără pregătiri, fără paşaport?

— Amânările dublează mâhnirea despărţirilor, spuse Monte-Cristo şi sunt sigur că Maximilien a avut grijă de toate preparativele; îl sfătuisem.

— Am paşaportul, iar cuferele mele sunt făcute, declară Morrel cu liniştea-i monotonă.

— Prea bine, glăsui Monte-Cristo zâmbind; se recunoaşte exactitatea unui bun soldat.

— Şi ne părăseşti aşa, numaidecât? întrebă Julie. Nu ne dăruieşti o zi, un ceas?

— Trăsura mea aşteaptă la poartă, doamnă; trebuie să fiu la Roma peste cinci zile.

— Dar Maximilien nu merge la Roma? întrebă Emmanuel.

— Merg oriunde va vroi contele să mă ducă, spuse Maximilien cu un zâmbet trist; pentru încă o lună îi aparţin.

— O, cu ce ton spune el acestea, domnule conte!

— Maximilien mă însoţeşte, glăsui contele cu amabililatea-i convingătoare, aşa că puteţi fi liniştită în privinţa fratelui dumneavoastră.

— Adio, surioară! repetă Morrel Adio, Emmanuel!

— Îmi sfâşie inima cu nepăsarea lui, spuse Julie. Maximilien, Maximilien, tu ne ascunzi ceva.

— O să-l vedeţi înapoindu-se zglobiu şi bucuros, declară Monte-Cristo.

Maximilien zvârli lui Monte-Cristo o privire aproape dispreţuitoare, aproape iritată.

— Să plecăm! spuse contele.

— Domnule conte, înainte de a pleca ― spuse Julie ― îngăduiţi-mi să vă spun tot ce deunăzi...

— Doamnă, răspunse contele luându-i mâinile, tot ce îmi vei spune nu va preţui niciodată atât cât citesc în ochii dumitale, cât inima dumitale a gândit şi a mea a simţit. Asemenea binefăcătorilor din romane, ar fi trebuit să plec fără a vă mai vedea; virtutea aceasta era însă mai presus de puterile mele, deoarece eu sunt un om slab şi vanitos, deoarece privirea umedă, bucuroasă şi iubitoare a semenilor mei, îmi face, bine. Acum plec şi împing egoismul până la a vă spune: să nu mă uitaţi, dragii mei, căci probabil nu mă veţi mai vedea.

— Nu vă vom mai vedea? exclamă Emmanuel în timp ce două lacrimi mari se rostogoleau pe obrajii Juliei. Nu vă vom mai vedea? Dar pe noi nu ne părăseşte un om, ci un Dumnezeu şi înseamnă că acest Dumnezeu se urcă la cer după ce s-a arătat pe pământ pentru a face bine.

— Nu spuneţi asta, glăsui repede Monte-Cristo, dragii mei, să nu spuneţi niciodată asta; zeii nu fac niciodată rău, zeii se opresc acolo unde vor! Hazardul nu este mai tare decât ei, şi, dimpotrivă, ei stăpânesc hazardul. Nu, Emmanuel, eu sunt un om şi admiraţia dumitale este neîntemeiată, aşa cum cuvintele dumitale sunt un sacrilegiu.

Şi, apăsând pe buze mâna Juliei care se repezi în braţele lui, întinse cealaltă mână lui Emmanuel; apoi, smulgându-se din casa aceasta, cuib dulce în care fericirea era musafir, îl atrase după el, cu un semn, pe Maximilien care porni pasiv, insensibil şi consternat, aşa cum era de la moartea Valentinei.

— Redaţi fratelui meu bucuria! şopti Julie la urechea lui Monte-Cristo.

Monte-Cristo îi strânse mâna, aşa cum i-o strânsese cu unsprezece ani înainte, pe scara ce ducea la cabinetul lui Morrel.

— Te mai încrezi în Simbad marinarul? o întrebă el zâmbind.

— O, da!

— Atunci dormi în tihna şi în încrederea Domnului.

Precum am spus, trăsura aştepta; patru cai viguroşi îşi zburleau coamele şi izbeau în caldarâm cu nerăbdare.

Ali aştepta lângă peron, cu figura lucie de sudoare; părea că vine de la un drum lung.

— Ei, ai fost la bătrân? îl întrebă contele în limba arabă.

Ali făcu semn că da.

— Şi i-ai desfăcut scrisoarea sub ochi, precum îţi poruncisem?

— Da, repetă sclavul cu respect.

— Şi ce a spus sau, mai bine zis, ce-a făcut?

Ali se aşeză în bătaia lunii, astfel ca stăpânul să-l poală vedea şi, imitând cu inteligenţa-i aşa de devotată fizionomia bătrânului, închise ochii cum făcea Noirtier când vroia să spună: Da.

— Bine, acceptă, glăsui Monte-Cristo; să plecăm.

Abia scosese cuvântul acesta şi trăsura gonea, iar caii scoteau din caldarâm o pulbere de scântei. Maximilien se aşeză în ungherul său fără să rostească un cuvânt.

Trecu o jumătate de ceas. Caleaşca se opri deodată; contele trăsese de şnurul de mătase care era legat de degetul lui Ali.

Nubianul coborî şi deschise uşa.

Noaptea scânteia de stele. Se aflau pe dâmbul Villejuif, platoul de unde Parisul, ca o mare posomorâtă, îşi agita milioanele de lumini ce par valuri fosforescente; valuri într-adevăr, valuri mai zgomotoase, mai pasionate, mai mobile, mai furioase, mai lacome decât acelea ale oceanului iritat, valuri care nu cunosc calmul, aşa cum nu cunosc nici valurile mării întinse, valuri care se ciocnesc mereu, care spumegă mereu, care se afundă mereu.

Contele rămase singur şi, la un semn al lui, trăsura înaintă câţiva paşi. Atunci privi îndelung, cu braţele pe piept, cuptorul unde se topesc, se chircesc şi se modelează acele idei care ţâşnesc din abisul clocotitor ca să agite lumea.

Apoi, după ce-şi aţinti bine privirea puternică asupra Babilonului care predispune la vis pe poeţii religioşi ca şi pe materialiştii ironici:

— Oraş mare, sunt mai puţin de şase luni de când am străbătut porţile tale! murmură el înclinându-şi capul şi împreunându-şi mâinile ca şi cum s-ar fi rugat. Cred că spiritul lui Dumnezeu m-adusese