aci şi el mă ia acum triumfător; am încredinţat taina prezenţei mele între zidurile tale acestui Dumnezeu care singur a putut citi în inima mea; numai el ştie că mă retrag fără ură şi fără trufie, dar nu fără regrete; numai el ştie că n-am întrebuinţat nici pentru mine, nici pentru cauze sterpe, forţa pe care mi-o încredinţase. Oraş mare, în sânul tău palpitând, am găsit ceea ce căutam; miner răbdător, ţi-am scormonit măruntaiele ca să scot la iveală răul; acum opera mea este îndeplinită, misiunea mea este terminată; acum tu nu-mi mai poţi oferi nici bucurii, nici dureri. Adio, Paris, adio!

Privirea lui se plimbă încă peste vasta câmpie, ca aceea a unui geniu nocturn, apoi, trecându-şi mâna pe frunte, se urcă din nou în trăsura care se închise şi dispăru curând în partea cealaltă a dâmbului, într-un vârtej de pulbere şi zgomot.

Făcură două leghe fără să rostească un cuvânt. Morrel visa, Monte-Cristo se uita la el:

— Morrel, îi spuse contele, îţi pare rău că m-ai urmat?

— Nu, domnule conte; dar să părăsesc Parisul...

— Dacă mi-aş fi închipuit că fericirea te aşteaptă la Paris, Morrel, te-aş fi lăsat acolo!

— La Paris se odihneşte Valentine şi a părăsi Parisul înseamnă a o pierde pentru a doua oară.

— Maximilien, spuse contele, prietenii pe care i-am pierdut nu se odihnesc în pământ, ei sunt îngropaţi în inima noastră şi Dumnezeu a vroit astfel pentru ca noi sa fim întotdeauna însoţiţi de ei. Eu am doi prieteni care mă întovărăşesc totdeauna: unul este cel care mi-a dat viaţa, altul e cel care mi-a dat inteligenţa. Spiritul amândurora trăieşte în mine. Îi consult când mă îndoiesc de ceva, iar dacă am făcut vreun bine, datorez binele acesta sfaturilor lor. Consultă glasul inimii dumitale, Morrel şi întreab-o dacă ai dreptul să-mi arăţi figura aceasta răutăcioasă.

— Prietene, spuse Maximilien, glasul inimii mele e tare trist şi nu-mi anunţă decât nenorociri.

— Aceasta e caracteristica spiritelor slăbite; ele văd totul printr-un zăbranic; sufletul îşi făureşte singur orizonturile; sufletul dumitale este posomorât şi el îţi înfăţişează un cer furtunos.

— Poate că aveţi dreptate, glăsui Maximilien.

Şi recăzu în reveria lui.

Călătoria urmă cu acea minunată iuţeală care era una din puterile contelui; oraşele treceau ca nişte umbre; arborii scuturaţi de primele vânturi ale toamnei veneau parcă în întâmpinarea lor ca nişte uriaşi besmetici şi fugeau repede de îndată ce-i ajungeau. A doua zi dimineaţa sosiră la Châlons unde îi aştepta vaporul contelui; fără să piardă o clipă, transportară trăsura pe bord; cei doi călători se îmbarcaseră.

Vaporul era croit pentru cursă şi semăna cu o pirogă indiană; cele două roţi ale lui păreau două aripi cu care atingea suprafaţa apei ca o pasăre călătoare; Morrel avea senzaţia de beţie a vitezei; şi, uneori, vântul, care îi flutura părul, părea gata pentru un moment să-i alunge norii de pe frunte.

Pe măsură ce contele se depărta de Paris, o seninătate aproape supraomenească părea că îl învăluie ca o aureolă. Ai fi zis că e un exilat care se înapoiază în patrie.

Curând, apăru în faţa ochilor lor Marsilia, albă, călduţă, vie; Marsilia, sora mai mică a Tyrului şi a Cartaginei şi care a urmat acestora în stăpânirea Mediteranei; Marsilia, mereu mai tânără în măsura în care îmbătrâneşte. Pentru amândoi turnul rotund, fortul Saint-Nicolas, primăria, portul cu cheiuri de cărămizi, unde se jucaseră când erau copii, înfăţişa aspecte bogate în amintiri.

De aceea, de comun acord, se opriră amândoi pe Cannebière.

O navă pleca spre Alger: coletele, pasagerii îngrămădiţi pe punte, mulţimea rudelor, a prietenilor care îşi luau bun rămas, care strigau şi plângeau, spectacol totdeauna emoţionant chiar pentru cei ce asistă zilnic la el ― toate acestea nu-l putură abate pe Maximilien de la o idee care îi venise în momentul când a pus piciorul pe lespezile late ale cheiului.

— Uite, spuse el apucându-l pe Monte-Cristo de braţ, uite locul unde s-a oprit părintele meu când Faraonul a intrat în port; aci bunul om pe care l-aţi salvat de la moarte şi de la necinstire s-a aruncat în braţele mele; simt încă întipărirea lacrimilor lui pe chipul meu şi el nu plângea singur, ci mulţi oameni plângeau văzându-ne.

Monte-Cristo zâmbi.

— Eu mă aflam acolo, spuse el arătând lui Morrel unghiul unei străzi.

În momentul când rostea cuvintele acestea, se auzi în direcţia indicată de conte un geamăt dureros şi văzură o femeie care făcea semn unui călător de pe nava ce pleca. Femeia era voalată; Monte-Cristo o urmări din ochi cu o emoţie cu care Morrel ar fi observat-o uşor dacă, spre deosebire de conte, ochii lui ar fi fost fixaţi asupra vasului.

— Doamne, nu mă înşel! exclamă Morrel. Tânărul acela care salută, tânărul acela în uniformă, e Albert de Morcerf!

— Da, spuse Monte-Cristo; îl recunoscusem.

— Cum l-aţi recunoscut? dumneavoastră priveaţi în direcţia opusă.

Contele zâmbi, aşa cum făcea când nu vroia să răspundă.

Şi ochii lui se îndreptară iarăşi asupra femeii voalate, care dispăru la colţul străzii.

Atunci se întoarse.

— Scumpe prietene, îi spuse el lui Maximilien, n-ai nimic de făcut în oraşul acesta?

— Ba da: să plâng la mormântul părintelui meu, răspunse Morrel înăbuşit.

— Ei bine, du-te şi aşteaptă-mă acolo; voi veni să te iau.

— Mă părăsiţi?

— Da... Am şi cu de făcut o vizită pioasă.

Mâna lui Morrel căzu în mâna pe care i-o întindea contele; apoi cu o mişcare din cap, a cărei melancolie nu s-ar putea exprima, se despărţi de conte şi se îndreptă spre partea de est a oraşului.

Monte-Cristo îl lăsă pe Maximilien să se depărteze, rămânând pe loc până când acesta dispăru, apoi se îndreptă spre Allées des Meilhan pentru a regăsi căsuţa pe care începutul acestei povestiri a făcut-o, desigur, familiară cititorilor noştri.

Casa se înălţa încă la umbra marii alei de tei care serveşte de promenadă marsiliezilor, tapetată cu perdele vaste de viţă ce-şi încrucişau pe piatra îngălbenită de soarele arzător al sudului braţele înnegrite şi uscate de vârstă. Două trepte de piatră, tocite de frecarea picioarelor, duceau la poarta principală, poartă făcută din trei scânduri care niciodată nu cunoscuseră cleiul şi vopseaua, aşteptând cu răbdare ca umezeala să le împreune din nou.

Încântătoare în ciuda vechimii,