voioasă în ciuda mizeriei vădite, casa era la fel ca pe vremea când locuia într-însa bătrânul Dantès. Atât numai că bătrânul locuia la mansardă, iar contele pusese acum întreaga casă la dispoziţia lui Mercédès.

Aici a intrat femeia cu voal lung pe care Monte-Cristo a văzut-o depărtându-se de vasul ce pleca; închidea poarta în momentul când el apărea la colţul unei străzi, astfel o văzu dispărând aproape în clipa când o regăsi.

Pentru el treptele tocite erau cunoştinţe vechi; ştia mai bine decât oricine să deschidă poarta veche a cărei clanţă lăuntrică era ridicată de un piron.

De aceea intră fără să bată, fără să anunţe, ca un prieten, ca un musafir.

La capătul unei alei, pavată cu cărămizi, se deschidea, plină de căldură, de soare şi lumină, o grădiniţă ― aceeaşi unde, la locul indicat, Mercédès găsise suma; din pragul porţii de la stradă se zăreau primii arbori ai grădinii.

Când ajunse în prag, Monte-Cristo auzi un oftat care semăna cu o hohotire de plâns: oftatul îi îndrumă privirea şi sub o boltă de iasomie cu frunziş des şi cu flori lungi de purpură, o zări pe Mercédès stând încovoiată şi plângând.

Ea îşi ridicase voalul şi singură în faţa cerului, cu chipul ascuns în palme, dădea frâu liber suspinelor şi hohotirilor înfrânte atâta timp de prezenţa fiului.

Monte-Cristo înaintă câţiva paşi; nisipul scârţâi sub picioarele lui.

Mercédès înălţă capul şi scoase un strigăt de spaimă văzând în faţa ei un bărbat.

— Doamnă, glăsui contele, nu mai este în puterea mea să vă aduc fericirea, însă vă ofer consolare: veţi binevoi s-o acceptaţi ca venind din partea unui prieten?

— Sunt într-adevăr tare nefericită, răspunse Mercédès. Sunt singură pe lume... Nu-l aveam decât pe fiul meu şi el m-a părăsit.

— A făcut bine doamnă, spuse contele; e o inimă nobilă. A înţeles că orice om datorează un tribut patriei: unii talentul, alţii hărnicia; unii nopţile de veghe, alţii sângele. Rămânând cu dumneavoastră şi-ar fi uzat viaţa devenită inutilă şi nu s-ar fi putut obişnui cu durerile dumneavoastră. Ar fi devenit duşmănos din neputinţă. Va deveni mare şi puternic luptând împotriva adversităţii, pe care o va schimba în fericire. Lăsaţi-l să construiască viitorul dumneavoastră, al amândorura, doamnă; îndrăznesc să vă făgăduiesc că acest viitor e în mâini sigure.

— O, eu n-am să mă bucur de fericirea despre care vorbiţi şi pe care mă rog din adâncul sufletului, lui Dumnezeu, să i-o acorde! spuse biata femeie clătinând din cap cu tristeţe. Atâtea lucruri s-au zdrobit în mine şi în jurul meu încât mă simt aproape de mormânt. Aţi făcut bine, domnule conte, că m-aţi reapropiat de locul unde am fost aşa de fericită; oamenii trebuie să moară acolo unde au fost fericiţi.

— Doamnă, glăsui Monte-Cristo, cuvintele dumneavoastră cad amare şi arzătoare peste inima mea, cu atât mai amare şi mai arzătoare cu cât aveţi dreptate să mă urâţi; eu v-am pricinuit toate nenorocirile: de ce nu mă deplângeţi în loc să mă acuzaţi? M-aţi face în felul acesta şi mai nefericit...

— Să te urăsc, să te acuz, Edmond?... Să urăsc, să acuz pe omul care a salvat viaţa fiului meu, căci, ― nu-i aşa? ― în intenţia dumitale fatală şi sângeroasă era să-i ucizi domnului de Morcerf fiul cu care el se mândrea? O, uită-te la mine şi ai să vezi dacă găseşti urma unei mustrări!

Contele îşi înălţă privirea şi o opri asupra lui Mercédès care, ridicată pe jumătate, întindea spre el mâinile.

— O, uită-te la mine! continuă ca cu un simţământ de profundă melancolie. Astăzi se poate suporta strălucirea ochilor mei; nu mai e vremea când zâmbeam lui Edmond Dantès care mă aştepta la fereastra mansardei acesteia unde locuia bătrânul lui părinte... De atunci s-au scurs multe zile dureroase, care au săpat o prăpastie între mine şi vremea aceea. Să te acuz, Edmond, să te urăsc, dragul meu? Nu; pe mine mă acuz şi mă urăsc. O, ticăloasă ce sunt! exclamă ea împreunându-şi mâinile şi înălţându-şi ochii la cer. Am fost pedepsită... Aveam religia, inocenţa, iubirea, aceste întreite fericiri îngereşti ― şi, ticăloasă ce sunt, m-am îndoit de Dumnezeu!

Monte-Cristo făcu un pas spre ea şi întinse mâna în tăcere.

— Nu, spuse ea retrăgându-şi mâna cu blândeţe; nu, dragul meu, nu mă atinge. M-ai cruţat şi, cu toate acestea, dintre toţi cei pe care i-ai lovit, eu eram cea mai vinovată. Ceilalţi au procedat din ură, din lăcomie, din egoism; eu, din laşitate. Ei doreau, mie mi-a fost frică. Nu, nu-mi strânge mâna Edmond; te gândeşti la un cuvânt afectuos; simt; nu-l spune: păstrează-l pentru alta, eu nu mai sunt vrednică. Uite... (îşi descoperi toată faţa) uite, nenorocirea mi-a încărunţit părul; ochii mei au vărsat atâtea lacrimi încât sunt încercuiţi de vine violete; fruntea mea se zbârceşte. Dumneata, dimpotrivă, Edmond, eşti tot tânăr, frumos, mândru, asta pentru că dumneata ai avut credinţă; pentru că ai avut forţă; pentru că te-ai sprijinit în Dumnezeu şi Dumnezeu te-a susţinut. Eu am fost laşă, am renegat; Dumnezeu m-a părăsit şi iată-mă.

Mercédès izbucni în lacrimi; inima femeii se zdrobea, asaltată de amintiri.

Monte-Cristo îi luă mâna şi o sărută cu respect; dar ea simţi că sărutul era fără ardoare, asemănător celui pe care contele l-ar fi depus pe mâna de marmură a statuii unei sfinte.

— Sunt existenţe predestinate, al căror întreg viitor e zdrobit de cea dintâi greşeală, urmă ea. Te credeam mort, ar fi trebuit să mor şi eu; căci la ce mi-a slujit viaţa, purtând veşnic doliul dumitale în inimă? A făcut dintr-o femeie de 39 de ani, una de cincizeci, atâta tot. La ce a servit faptul că, recunoscându-te numai eu, am salvat doar viaţa fiului meu? Nu trebuia să salvez, oricât de vinovat ar fi fost şi pe omul cu care acceptasem să mă mărit? Totuşi l-am lăsat să moară; mai mult decât atât, am contribuit la moartea lui prin nesimţirea mea laşă, prin dispreţul meu, neamintindu-mi, nevroind să-mi amintesc că pentru mine devenise sperjur şi trădător. La ce serveşte, în sfârşit, că l-am însoţit pe fiul meu până aici, din moment ce îl părăsesc, din moment ce îl las să