plece singur, din moment ce îl predau ţinutului mistuitor al Africii? O, îţi spun, am fost laşă; mi-am renegat iubirea şi, ca toţi renegaţii, aduc nenorocire tuturor celor care mă înconjoară.

— Nu, Mercédès, glăsui Monte-Cristo; nu; recapătă-ţi, cu privire la dumneata, o mai bună părere. Nu; eşti o femeie nobilă şi sfântă şi m-ai dezarmat prin durerea dumitale; dar, dinapoia mea, invizibil, necunoscut, supărat, se afla Dumnezeu al cărui simplu mandatar eram eu şi care n-a vroit să reţină trăsnetul pe care îl azvârlisem. O, mă rog fierbinte acestui Dumnezeu, la picioarele căruia mă prostern de zece ani, în fiecare zi, îţi jur pe acest Dumnezeu că îţi jertfisem viaţa şi, o dată cu ea, proiectele mele. Dar ― îţi spun cu mândrie Mercédès ― Dumnezeu avea nevoie de mine şi am trăit. Examinează trecutul, examinează prezentul, caută să ghiceşti viitorul şi vezi dacă eu nu sunt instrumentul Domnului; cele mai groaznice nenorociri, cele mai crude, suferinţe, părăsirea tuturor celor care mă iubeau, persecuţia celor care nu mă cunoşteau, iată prima parte a vieţii mele; apoi, deodată, după captivitate, singurătate, mizerie, ― aerul, libertatea, o avere aşa de strălucitoare, de considerabilă, de nemăsurată încât ar fi trebuit să fiu orb pentru a nu mă gândi că Dumnezeu mi-o trimitea cu un scop mare. Din momentul acela averea mi s-a părut un sacerdoţiu; din momentul acela nici un gând al meu n-a mai fost pentru viaţa aceasta, al cărei farmec dumneata, biată femeie, l-ai găsit uneori; nici o oră de calm, nici una. Mă simţeam împins ca norul de foc ce trece pe cer pentru a se duce să ardă oraşele blestemate. Asemenea căpitanilor aventuroşi, care se îmbarcă pentru o călătorie primejdioasă, care plănuiesc o expediţie periculoasă, eu pregăteam merindele, încărcam armele, grămădeam mijloacele de atac şi de apărare, deprinzându-mi trupul cu cele mai violente exerciţii, sufletul cu izbiturile cele mai grele, instruindu-mi braţul să ucidă, ochii să vadă suferinţa, gura să zâmbească la cele mai cumplite înfăţişări; din bun, din încrezător, din uituc ce eram, am devenit răzbunător, făţarnic, rău, sau, mai bine zis, impasibil ca fatalitatea surdă şi oarbă. Atunci m-am năpustit pe drumul ce mi se deschisese, am străbătut spaţiul, am atins ţinta: nenorocire celor pe care i-am întâlnit în cale!

— Destul! destul, Edmond! spuse Mercédès. Te rog să crezi că aceea care te-a putut recunoaşte, a putut de asemeni să te înţeleagă. Edmond, aceea care a ştiut să te recunoască, care a putut să te înţeleagă, te-ar fi admirat chiar dacă, întâlnind-o în cale, o striveai ca pe un vierme! Aşa cum o prăpastie este între mine şi trecut, tot aşa o prăpastie este între dumneata şi ceilalţi oameni, iar cel mai dureros chin pentru mine ― îţi spun ― e să te compar cu ei; căci nu există nimic pe lume deopotrivă cu dumneata, nimic care să-ţi semene. Acum, Edmond, spune-mi adio şi să ne despărţim.

— Înainte de a ne despărţi, ce doreşti Mercédès? întrebă Monte-Cristo.

— Nu doresc decât un lucru, Edmond: să fie fericit fiul meu.

— Roagă-te Domnului care, singur, ţine viaţa oamenilor în mână, să abată moartea de la el, iar eu am grijă de rest.

— Îţi mulţumesc, Edmond.

— Dar dumneata, Mercédès?

— Eu nu am nevoie de nimic, eu trăiesc între două morminte: unul al lui Edmond Dantès, mort de mult; îl iubeam. Cuvântul acesta nu mai stă bine pe buzele mele ofilite, dar inima mea îşi aminteşte încă şi, pentru nimic în lume, n-aş vrea să pierd această amintire a inimii. Celălalt este al unui om pe care Edmond Dantès l-a ucis; aprob crima, dar sunt datoare să mă rog pentru mort.

— Fiul dumitale va fi fericit, doamnă, repetă contele.

— În cazul acesta voi fi şi cu fericită, pe cât voi putea.

— Dar, în sfârşit, ce vei face?

Mercédès zâmbi cu tristeţe.

— Dacă ţi-aş spune că voi trăi în locurile acestea, aşa cum trăia Mercédès de altădată, adică lucrând, nu m-ai crede; nu mai ştiu decât să mă rog, însă n-am nevoie să muncesc; micul tezaur îngropat de dumneata a fost regăsit în locul pe care l-ai indicat. Că oamenii vor căuta să ştie cine sunt, că se vor întreba ce fac, că nu vor şti cum trăiesc, ― ce are a face? Aceasta e o chestiune care ne priveşte pe noi, pe Dumnezeu, pe dumneata şi pe mine.

— Mercédès, spuse contele, nu te dojenesc, dar ai exagerat sacrificiul părăsind toată averea adunată de domnul de Morcerf şi din care jumătate revenea de drept economiei şi vigilenţei dumitale.

— Văd ce vrei să-mi propui; dar nu pot accepta. Edmond, fiul meu mi-ar interzice.

— De aceea mă voi feri să fac pentru dumneata ceva care să nu aibă aprobarea domnului Albert de Morcerf. Am să aflu intenţiile lui şi am să mă supun lor. Dar dacă el acceptă ceea ce vreau să fac, îl vei imita fără silă?

— Edmond, ştii că eu nu mai sunt o făptură care gândeşte; în ce priveşte hotărârea, nu am alta decât aceea de a nu lua niciodată o hotărâre. Dumnezeu m-a zguduit aşa de puternic în vijeliile lui, încât am pierdut voinţa. Mă simt în mâinile lui ca o păsărică în ghearele uliului. Devreme ce trăiesc, înseamnă că el nu vrea să mor. Dacă îmi trimite ajutoare, înseamnă că El vrea şi le voi primi.

— Ia seama, doamnă, glăsui Monte-Cristo, nu în felul acesta poate fi adorat Dumnezeu. Dumnezeu vrea să fie înţeles şi să i se discute puterea: de aceea ne-a dat libera judecată.

— Nenorocitule, exclamă Mercédès, nu-mi vorbi astfel; dacă mi-aş închipui că Dumnezeu mi-a dat libera judecată, ce mi-ar mai rămâne ca să scap de deznădejde?

Monte-Cristo se îngălbeni uşor şi îşi coborî capul, zdrobit de violenţa durerii ei.

— Nu vrei să-mi spui la revedere? întrebă el întinzându-i mâna.

— Ba da, îţi spun la revedere, răspunse Mercédès arătându-i cerul cu solemnitate; asta îţi dovedeşte că mai nădăjduiesc.

Şi după ce atinse mâna contelui cu mâna ei înfiorată, Mercédès fugi pe scară şi dispăru din ochii lui.

Monte-Cristo ieşi atunci, încetişor, din casă şi porni iar spre poartă.

Dar Mercédès nu-l văzu