E drept că glasul ei murmura în şoaptă, parcă fără de voia ei:

— Edmond! Edmond! Edmond!

Capitolul XXXIX   Trecutul

Contele ieşi cu sufletul mâhnit din casa unde o lăsa pe Mercédès, probabil pentru a nu o mai vedea niciodată.

De la moartea micului Edouard, o mare schimbare se produsese în Monte-Cristo. Ajuns în culmea răzbunării, pe panta lentă şi întortocheată pe care o urmase, a văzut de partea cealaltă a muntelui prăpastia îndoielii.

Mai mult decât atât; conversaţia pe care o avusese cu Mercédès a trezit atâtea amintiri în inima sa, încât şi amintirile aveau nevoie să fie combătute.

Un bărbat de condiţia contelui nu putea să plutească multă vreme în melancolia aceasta care poate să fie prielnică spiritelor de rând, dându-le o originalitate aparentă, dar ucide sufletele superioare. Contele îşi spuse că, dacă a ajuns aproape de punctul de a se dojeni singur, înseamnă că în calculele lui s-a strecurat o eroare.

"Privesc greşit trecutul, spuse el şi nu e cu putinţă să mă fi înşelat astfel.

Cum, ― continuă el ― scopul pe care mi-l propusesem era un scop nesăbuit? Cum, timp de zece ani am mers pe un drum greşit? Cum, o oră e de ajuns pentru a dovedi arhitectului că opera tuturor speranţelor sale a fost o operă, dacă nu imposibilă, cel puţin păgână?

Nu vreau să mă obişnuiesc cu ideea aceasta, ea mi-ar lua mintea. Ceea ce lipseşte judecăţilor mele de astăzi e aprecierea exactă a trecutului, deoarece îl revăd la capătul celălalt al orizontului. Pe măsură ce înaintăm, trecutul se şterge în urma noastră ca un peisaj prin care trecem. Mi se întâmplă ceea ce se întâmplă oamenilor care s-au rănit în vis: îşi privesc şi îşi simt rana, dar nu-şi aduc aminte că au primit-o.

Haida-de, omule regenerat; haida-de, bogat extravagant; haida-de, adormitule trezit; haida-de, vizionarule atotputernic; haida-de, milionarule nebiruit; priveşte pentru o clipă funesta perspectivă a vieţii jalnice şi flămânde; porneşte din nou pe drumurile pe unde te-a împins fatalitatea, te-a dus nenorocirea, te-a primit deznădejdea; prea multe diamante, prea mult aur şi prea multă fericire strălucesc astăzi pe sticlele oglinzii prin care Monte-Cristo se uită la Dantès; ascunde diamantele, pângăreşte aurul, alungă razele; bogat, regăseşte-l pe sărac; liber, regăseşte-l pe prizonier; reînviat, regăseşte cadavrul".

Şi, spunându-şi acestea, Monte-Cristo mergea pe strada Caisserie. Era strada prin care acum douăzeci şi patru de ani fusese condus de o gardă tăcută şi nocturnă; casele, cu înfăţişare zâmbitoare şi însufleţită, erau în noaptea aceea mohorâte, mute şi zăvorâte.

— Cu toate acestea sunt aceleaşi, murmură Monte-Cristo; atât numai că atunci era noapte şi azi e plină zi; soarele luminează totul şi face ca totul să fie voios.

Coborî pe chei prin strada Saint-Laurent şi înaintă spre depozit; era locul unde fusese îmbarcat. O barcă de promenadă trecea cu polog de pânză. Monte-Cristo îl chemă pe patron, care înaintă imediat spre el cu graba vâslaşilor care adulmecă un chilipir.

Timpul era minunat, călătoria a fost o sărbătoare... Soarele cobora la orizont, roşu şi învăpăiat, în valurile care se incendiau la apropierea lui; marea, netedă ca o oglindă, se brăzda uneori sub salturile peştilor care, urmăriţi de vreun duşman ascuns, zvâcneau din apă spre a cere ajutor altui element; în sfârşit, în zare se vedeau trecând, albe şi graţioase ca nişte pescăruşi călători, bărcile pescarilor care merg la Martigues, sau corăbiile comerciale încărcate pentru Corsica ori pentru Spania.

În ciuda cerului frumos, a bărcilor cu forme graţioase, a luminii aurii care inunda peisajul, contele, înfăşurat în mantaua sa, îşi reamintea, unul câte unul, toate amănuntele cumplitei călătorii; lumina unică şi izolată arzând la catalani, vederea castelului If care îi arăta unde-i dus, lupta cu jandarmii când a vrut să se năpustească în mare, deznădejdea când s-a simţit învins şi senzaţia rece a ţevii carabinei pusă pe tâmpla lui ca un inel de gheaţă.

Şi, puţin câte puţin, asemenea izvoarelor uscate de vară care, când se grămădesc norii toamnei, devin treptat-treptat jilave şi încep să mustească picătură cu picătură, contele de Monte-Cristo simţi mustind în pieptul său vechea fiere revărsată, care năpădise altădată inima lui Edmond Dantès.

Din momentul acesta dispărură pentru el cerul frumos, bărcile graţioase, lumina arzătoare; cerul se acoperi cu un zăbranic funebru, iar apariţia uriaşului întunecat care se numeşte castelul If îl făcu să tresară de parcă s-ar fi arătat deodată ochilor săi fantoma unui duşman de moarte.

Ajunseră.

Contele se trase instinctiv până la extremitatea bărcii. Oricât îi spusese patronul cu cel mai îmbietor glas: "Coborâm, domnule", Monte-Cristo îşi aminti că, în chiar locul acela, pe stânca aceea, fusese târât cu violenţă de paznicii Care-l siliseră să urce rampa, înţepându-i şalele cu vârful unei baionete.

Drumul îi păruse altădată foarte lung lui Dantès. Monte-Cristo îl găsise foarte scurt; fiecare lovitură de vâslă făcuse să ţâşnească, o dată cu pulberea umedă a mării, un milion de gânduri şi de amintiri.

De la revoluţia din iulie nu mai existau în castelul If deţinuţi; un singur post, destinat împiedicării contrabandelor, ocupa corpurile de gardă; un portar îi aştepta pe curioşi la poartă să le arate monumentul acela de groază devenit un monument de curiozitate.

Şi, cu toate acestea, deşi cunoştea toate amănuntele, când intră sub boltă, când coborî scara neagră, când fu condus la carcerele pe care ceruse să le vadă, o paloare rece îi năpădi fruntea, a cărei sudoare îngheţată ajunse până la inimă.

Contele se interesă dacă mai era acolo vreun temnicer de pe timpul Restauraţiei; toţi fuseseră scoşi la pensie sau trecuţi la alte servicii.

Portarul care îl conduse era aci numai din 1830.

Îl conduse în propria lui carceră.

Revăzu lumina alburie, filtrându-se prin ochiul îngust de geam; revăzu locul unde se afla patul care, între timp, fusese scos şi dinaintea patului ― deşi astupată, dar vizibilă încă prin pietrele ei mai noi ― deschizătura străpunsă de abatele Faria.

Monte-Cristo simţi că picioarele i se taie; luă un scăunel de lemn şi se aşeză.

— Se povestesc niscai întâmplări cu privire la castelul acesta, altele decât aceea a întemniţării lui Mirabeau? întrebă contele; există