vreo tradiţie cu privire la locuinţele acestea lugubre unde cu greu s-ar crede că oamenii au închis vreodată un om viu?

— Da, domnule, spuse portarul şi chiar în legătură cu carcera aceasta mi-a istorisit una temnicerul Antoine.

Monte-Cristo tresări. Antoine era temnicerul lui. Aproape că îi uitase numele şi figura, dar, auzindu-i numele rostit, îl revăzu aşa cum era, cu figura încercuită de barbă, cu vesta cafenie şi cu legătura de chei al căror zornăit i se părea că încă îl aude.

Contele întoarse capul şi avu impresia că-l vede, în umbra coridorului, devenită mai opacă din cauza luminii torţei care ardea în mâinile portarului.

— Domnul vrea să i-o povestesc? întrebă portarul.

— Da, spune-o, glăsui Monte-Cristo.

Şi îşi puse mâna pe piept ca să înfrâneze o violentă bătaie de inimă, înfricoşat că va auzi povestindu-se propria lui istorie.

— Spune, repetă el.

— Carcera aceasta, reluă portarul, a fost locuită ― e mult de atunci ― de un prizonier, un om foarte primejdios după câte se pare, cu atât mai primejdios cu cât era plin de iscusinţă. Un alt om se găsea în castel o dată cu el; acesta nu era rău; un biet preot nebun.

— A, da, nebun, repetă Monte-Cristo; şi cum se arăta nebunia lui?

— Oferea milioane ca să i se redea libertatea.

Monte-Cristo îşi înălţă ochii la cer, însă nu văzu cerul; între el şi firmament era un voal de piatră. Se gândi că un voal nu mai puţin des fusese între ochii celor cărora abatele Faria le oferea comori şi comorile oferite de el.

— Prizonierii puteau să se vadă? întrebă Monte-Cristo.

— O, nu, domnule, era absolut interzis; dar ei călcară interdicţia, săpând o galerie care mergea de la o carceră la alta.

— Şi care dintre amândoi a săpat galeria?

— Cu siguranţă tânărul, spuse portarul; tânărul era iscusit şi puternic, în timp ce bietul abate era bătrân şi slab; de altminteri mintea lui era prea şubredă ca să urmărească o idee.

— Orbilor! murmură Monte-Cristo.

— Fapt e că tânărul a săpat o galerie, continuă portarul; cu ce? nu se ştie; dar a săpat-o şi ca dovadă, priviţi urma, o vedeţi?

Apropie torţa de zid.

— A, da, adevărat! spuse contele cu voce înăbuşită de emoţie.

— Cei doi prizonieri comunicară deci împreună. Cât a durat legătura dintre ei, nu se ştie. Dar, într-o zi, bătrânul prizonier căzu bolnav şi muri. Ghiciţi ce a făcut tânărul? întrebă portarul întrerupându-se.

— Spune.

— L-a luat pe mort, pe care l-a culcat în propriul lui pat, cu nasul la perete, apoi a venit în carcera goală, a astupat gaura şi s-a furişat în sacul mortului. Aţi mai pomenit o astfel de idee?

Monte-Cristo închise ochii şi se simţi trecând prin toate impresiile pe care le încercase când pânza grosolană, pătrunsă încă de frigul pe care cadavrul i-o transmisese, i-a frecat faţa.

Temnicerul continuă:

— Planul lui era acesta: îşi închipuia că morţii sunt îngropaţi în castelul If şi deoarece bănuia că nu se cheltuieşte cu coşciugele pentru prizonieri, socotea că va ridica pământul cu umerii; din nefericire, însă, la castel era, un obicei care îi strica proiectul: morţii nu se îngropau; li se lega doar o ghiulea de picioare şi erau aruncaţi în mare; aşa s-a şi făcut. Omul nostru fu zvârlit în apă, de sus, de pe galerie; a doua zi adevăratul mort a fost găsit în patul lui şi s-a ghicit totul, căci cioclii spuseră atunci ceea ce încă nu îndrăzniseră: că adică, în momentul când trupul fusese zvârlit în gol, au auzit un strigăt grozav, înăbuşit pe dată de apa în care dispăruse.

Contele respira cu greu, sudoarea curgea pe fruntea lui, neliniştea îi strângea inima.

"Nu, murmură el, nu; îndoiala pe care am simţit-o era un început de uitare; dar aci inima se întăreşte din nou şi iarăşi e flămândă de răzbunare".

— Dar prizonierul? întrebă el. Nu s-a mai auzit niciodată de el?

— Bineînţeles, niciodată; din două, una: ori a căzut de-a latul şi deoarece cădea de la cincizeci de picioare, va fi murit pe dată...

— Ai spus că i se legase o ghiulea de picioare: o fi căzut în picioare.

— Ori a căzut în picioare, continuă portarul şi atunci greutatea ghiulelei l-a târât la fund, unde bietul om a rămas.

— Îl deplângi?

— O, da, măcar că era în elementul lui.

— Ce vrei să spui?

— Se zvonea că nenorocitul fusese cândva un ofiţer de marină, închis pentru bonapartism.

"Adevăr, ― Dumnezeu te-a făcut să pluteşti deasupra valurilor şi a flăcărilor! murmură contele. Aşadar, bietul marinar trăieşte în amintirea câtorva povestitori; cumplita lui întâmplare e istorisită în faţa focului şi lumea se înfioară în momentul când el spintecă spaţiul pentru a cădea la fund în adânca mare".

— Nu i s-a aflat niciodată numele? întrebă contele cu glas tare.

— Cum să i se afle? glăsui gardianul; nu era cunoscut decât sub denumirea de No. 34.

— Villefort! Villefort! murmură Monte-Cristo; iată ce-ţi vei fi spus de multe ori când spectrul meu tulbura insomniile tale.

— Domnul vrea să continue vizita? întrebă portarul.

— Da, mai cu seamă dacă vrei să-mi arăţi camera bietului abate.

— A, a numărului 27?

— Da, a numărului 27, repetă Monte-Cristo.

Şi i se păru că aude încă glasul abatelui Faria, când l-a întrebat cum îl cheamă şi când acesta i-a strigat prin perete numărul.

— Veniţi.

— Stai să mai arunc o privire asupra tuturor pereţilor carcerei acesteia, spuse Monte-Cristo.

— E tocmai bine, glăsui călăuza, căci am uitat cheia de la cealaltă.

— Du-te de-o caută.

— Vă las torţa.

— Nu, ia-o.

— Dar veţi rămâne fără lumină.

— Eu văd pe întuneric.

— Întocmai ca el.

— Care el?

— Numărul 34. Se zice că se deprinsese aşa de mult cu întunericul încât ar fi văzut un ac în colţul cel mai întunecos al carcerei.

— I-au trebuit zece ani pentru asta, murmură contele.

Călăuza se depărtă cu torţa.

Contele rostise adevărul: după câteva secunde de şedere în întuneric, distinse totul ca în plină lumină.

Atunci privi în juru-i şi îşi recunoscu pe deplin carcera.

Da, spuse el, uite piatra pe care mă aşezam; uite urma umerilor mei care şi-au săpat forma în perete; uite dâra sângelui care a curs de pe fruntea mea, într-o zi când am vrut