s-o zdrobesc de perete. O, cifrele acestea... mi le reamintesc... le-am făcut într-o zi când calculam vârsta părintelui meu, ca să ştiu dacă îl mai regăsesc în viaţă şi vârsta lui Mercédès, ca să ştiu dacă o mai găsesc liberă... După ce mântuisem calculul am avut o clipă de speranţă... Nu ţineam seama de foame şi de necredinţă.

Şi un râs amar scăpă din gura contelui. Îi văzuse, ca într-un vis, pe părintele său dus la groapă şi pe Mercédès mergând spre altar.

Pe celălalt perete al zidului o inscripţie îi izbi vederea; ea se desprindea, albă încă, pe peretele verzui:

"Doamne, păstrează-mi memoria!" citi Monte-Cristo.

— O, da! exclamă el; iată singura rugăciune a ultimelor timpuri trăite aci. Nu mai ceream libertatea, ceream memoria, mă temeam să nu înnebunesc şi să uit. Doamne, mi-ai păstrat memoria şi mi-am amintit! Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc!

În momentul acela lumina torţei licări pe ziduri; ciceronele cobora.

Monte-Cristo merse în întâmpinarea lui.

— Urmează-mă, spuse el.

Şi, fără să aibă nevoie să urce spre lumină, îi porunci să-l urmeze pe un coridor subteran care-l duse la altă intrare.

Monte-Cristo fu năpădit şi aci de o lume de gânduri.

Primul lucru care îi izbi ochii fu meridianul desenat pe perete, cu ajutorul căruia abatele Faria număra orele; apoi resturile patului pe care bietul prizonier murise.

În locul neliniştilor pe care contele le încercase în carcera sa, un sentiment blând şi duios, un sentiment de recunoştinţă îi umflă aci inima şi două lacrimi se rostogoliră din ochii săi.

— Aci se găsea abatele nebun, spuse călăuza; pe aci venea la el tânărul. (Şi îi arăta lui Monte-Cristo deschizătura galeriei care, înspre partea aceasta, rămăsese căscată). După culoarea pietrei, continuă el, un savant a recunoscut că prizonierii comunicau între ei cam de zece ani. Bieţii oameni s-or fi plictisit tare mult în ăşti zece ani!

Dantès scoase câţiva ludovici din buzunar şi întinse mâna spre omul care îl deplângea fără să-l cunoască.

Portarul îi primi, crezând că e vorba de câteva monede mărunte, dar, la lumina torţei, recunoscu valoarea sumei dăruită de vizitator.

— V-aţi înşelat, domnule, îi spuse el.

— Cum adică?

— Mi-aţi dat aur.

— Ştiu.

— Cum? ştiţi?

— Da.

— Aveţi de gând să-mi daţi aurul acesta?

— Da.

— Şi pot să-l păstrez în toată liniştea?

— Da.

Portarul se uită la Monte-Cristo cu uimire.

— Şi în toată cinstea, rosti contele ca Hamlet.

— Domnule, reluă portarul care nu îndrăznea să-şi creadă norocului, nu înţeleg generozitatea dumneavoastră.

— Cu toate acestea este lesne de înţeles, prietene, spuse contele; am fost marinar şi povestea dumitale m-a mişcat desigur mai mult decât pe altul.

— În cazul acesta, domnule, spuse călăuza, deoarece sunteţi aşa de generos, meritaţi să vă dau ceva.

— Ce ai să-mi dai, prietene? scoici? lucruri făcute din pai? Îţi mulţumesc.

— Nu, domnule, nu; ceva în legătură cu povestea de adineauri.

— Adevărat? exclamă contele cu aprindere; ce anume?

— Să vedeţi ce s-a întâmplat, spuse portarul. Mi-am zis: totdeauna se găseşte ceva într-o cameră unde un prizonier a stat cincisprezece ani şi m-am apucat să cercetez zidurile.

— Aha! exclamă Monte-Cristo amintindu-şi de ascunzătoarea dublă a abatelui.

— Tot căutând, continuă portarul, am descoperit că, la căpătâiul patului şi sub vatra căminului, suna a gol...

— Da, da, glăsui Monte-Cristo.

— Am ridicat pietrele şi am găsit...

— O scară de frânghie, unelte? exclamă contele.

— De unde ştiţi? întrebă portarul cu uimire.

— Nu ştiu, ghicesc, spuse contele; de obicei astfel de lucruri se găsesc în ascunzătorile prizonierilor.

— Da, domnule, declară călăuza; o scară de frânghie, nişte unelte.

— Şi le mai ai? exclamă Monte-Cristo.

— Nu, domnule; am vândut obiectele astea, care erau foarte curioase, unor vizitatori; dar îmi rămâne altceva.

— Ce? întrebă contele cu nerăbdare.

— Îmi rămâne un fel de carte scrisă pe fâşii de pânză.

— O, îţi rămâne cartea aceea? strigă Monte-Cristo.

— Nu ştiu dacă e o carte, rosti portarul, dar îmi rămâne ceea ce vă spun.

— Du-te de mi-o caută, prietene, du-te! îl îndemnă contele; iar dacă este ceea ce presupun, fii liniştit!

— Alerg.

Şi călăuza ieşi.

Atunci îngenunche, pios, în faţa rămăşiţelor din care moartea făcuse pentru el un altar.

— O, al doilea părinte al meu, spuse el, tu care mi-ai dat libertatea, ştiinţa, bogăţia; tu care, asemeni făpturilor de-o esenţă superioară, posedai ştiinţa binelui şi a răului, ― dacă rămâne în adâncul mormântului ceva din noi ce tresare la glasul celor care au rămas pe pământ, dacă în transfigurarea pe care o suferă cadavrul pluteşte ceva însufleţit pe locurile unde am iubit sau am suferit mult ― inimă nobilă, spirit suprem, suflet profund, te implor ca, printr-un cuvânt, printr-un semn, printr-o revelaţie oarecare, în numele iubirii paterne ce-mi acordai şi al respectului filial ce-ţi arătasem, să-mi smulgi restul de îndoială care, dacă nu se schimbă în convingere, va deveni o remuşcare.

Contele coborî capul şi îşi împreună mâinile.

— Poftim, domnule! spuse o voce dinapoia lui.

Monte-Cristo tresări şi se întoarse.

Portarul îi întindea fâşiile de pânză pe care abatele Faria revărsase toate comorile ştiinţei sale. Manuscrisul era marea operă a abatelui Faria cu privire la regalitate în Italia.

Contele le luă cu grabă şi, deoarece ochii săi căzură din primul moment pe epigraf, citi:

"Vei smulge dinţii balaurului şi vei călca în picioare leii, a spus Domnul".

— O, iată răspunsul! exclamă el. Îţi mulţumesc, tată, îţi mulţumesc!

Şi, scoţând din buzunar un portofel mic, cu zece bilele de bancă a câte o mie de franci fiecare glăsui:

— Uite, ia portofelul acesta.

— Mi-l daţi?

— Da, dar cu condiţia să nu te uiţi în el decât după plecarea mea.

Şi, punând la piept relicva pe care o regăsise şi care, pentru el, avea preţul celei mai mari comori, se năpusti din subterană şi urcându-se din nou în barcă spuse:

— La Marsilia!

Apoi, depărtându-se, cu ochii aţintiţi asupra temniţei mohorâte:

— Nenorocire celor care m-au închis în închisoarea asta sumbră şi celor care au uitat că eram închis aci!

Când trecu iarăşi prin dreptul catalanilor, contele se înturnă şi, înfăşurându-şi capul în manta, murmură numele unei femei.

Victoria era completă; contele răpusese de două ori îndoiala.

Numele pe care îl pronunţa cu o expresie de afecţiune, ce era aproape iubire, numele acesta era al Haydéei.

Coborând pe uscat, Monte-Cristo se îndreptă spre cimitirul unde ştia că-l va găsi pe