Şi el, cu zece ani înainte, căutase plin de pietate un mormânt în cimitirul acesta şi îl căutase zadarnic.

El, care se înapoia în Franţa cu milioane, n-a putut să găsească mormântul părintelui său mort de foame.

Morrel pusese o cruce pe mormântul acesta, însă crucea căzuse şi groparul făcuse foc cu ea, aşa cum fac groparii cu toate lemnele vechi ce zac în cimitir.

Vrednicul negustor fusese mai fericit: mort în braţele copiilor săi, s-a culcat, condus de ei, lângă soţia lui care îl precedase în eternitate cu doi ani.

Două lespezi mari de marmură, pe care erau scrise numele lor, stăteau întinse una lângă alta, pe un mic teren închis de o balustradă de fier şi umbrit de patru chiparoşi.

Maximilien stătea rezemat de un copac şi fixa asupra mormintelor ochii lipsiţi de privire.

Durerea lui era profundă, aproape rătăcită.

— Maximilien, îi spuse contele, nu aci trebuie să priveşti, ci colo!

Şi îi arătă cerul.

— Morţii sunt pretutindeni, glăsui Morrel; nu mi-aţi spus dumneavoastră asta când m-aţi îndemnat să părăsesc Parisul?

— Maximilien, declară contele, mi-ai cerut în timpul călătoriei să te opreşti la Marsilia câteva zile: mai stăruieşti în dorinţa dumitale?

— Nu, conte; mi se pare însă că aci şederea va fi mai puţin grea decât în altă parte.

— Foarte bine, Maximilien, căci te părăsesc şi am cuvântul dumitale, ― nu e aşa?

— O, conte, am să-l uit, am să-l uit! spuse Morrel.

— Nu, nu-l vei uita deoarece, în primul rând, eşti om de onoare, Morrel, deoarece ai jurat şi vei jura din nou.

— O, conte, fie-vă milă de mine! Conte, sunt aşa de nefericit!

— Am cunoscut un om mai nefericit decât dumneata, Morrel.

— Cu neputinţă.

— O, unul din orgoliile bietei noastre omeniri, glăsui Monte-Cristo, este că fiecare se crede mai nefericit decât alt nefericit care plânge şi geme lângă el.

— Ce poate fi mai nefericit decât omul care a pierdut singurul bun pe care îl iubea şi îl dorea pe lume?

— Ascultă, Morrel şi fii atent o clipă asupra cuvintelor mele, spuse Monte-Cristo. Am cunoscut un om care, ca şi dumneata, îşi pusese toate speranţele de fericire într-o femeie. Omul acesta era tânăr, avea un părinte bătrân pe care îl iubea, o logodnică pe care o adora: era gata să o ia de soţie când, deodată, unul din capriciile soartei, capriciu care ar face să te îndoieşti de bunătatea lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu s-ar înfăţişa mai târziu arătând că totul e pentru el un mijloc de a duce la unitatea lui infinită ― când, deodată, un capriciu al soartei îi răpi libertatea, iubita, viitorul pe care îl visa şi îl credea al său (căci, orb ce era el, nu putea citi decât în prezent), zvârlindu-l în fundul unei carcere.

— Dintr-o carceră ieşi după opt zile, după o lună, după un an, spuse Morrel.

— El a rămas acolo paisprezece ani, Morrel! declară contele punând mâna pe umărul tânărului.

Maximilien tresări.

— Paisprezece ani? murmură el.

— Paisprezece ani, repetă contele; iar în aceşti paisprezece ani a avut şi el multe momente de deznădejde; ca şi dumneata, Morrel, crezându-se cel mai nefericit dintre oameni, a vrut să se omoare.

— Şi? întrebă Morrel.

— Şi, în momentul suprem, Dumnezeu i s-a înfăţişat printr-un mijloc omenesc; căci Dumnezeu nu mai face minuni; poate că la început ochii învăluiţi de lacrimi au nevoie de timp ca să se limpezească pe deplin. N-a înţeles milostenia infinită a Domnului; pe urmă, însă, el s-a înarmat cu răbdare şi a acceptat. Într-o zi a ieşit în chip miraculos din mormânt, transfigurat, bogat, puternic, aproape zeu; primul lui strigăt a fost pentru părinte: părintele murise.

— Şi părintele meu este mort, spuse Morrel.

— Da, dar părintele dumitale a murit în braţele voastre, iubit, fericit, onorat, bogat, cu zile; părintele lui murise sărac, deznădăjduit, îndoindu-se de Dumnezeu; iar când la zece ani de la moartea lui, fiul i-a căutat mormântul, dispăruse până şi mormântul şi nimeni nu i-a putut spune: "Aci se odihneşte întru Domnul inima care te-a iubit atâta".

— O! exclamă Morrel.

— Acela era deci un fiu mai nefericit decât dumneata Morrel, căci nu ştia măcar unde să regăsească mormântul părintelui său.

— Dar îi rămânea cel puţin femeia pe care o iubise, spuse Morrel.

— Te înşeli, Morrel; femeia aceea...

— Era moartă? exclamă Maximilien.

— Mai rău decât atât: fusese necredincioasă; se căsătorise cu unul din duşmanii logodnicului ei. Vezi, deci, Morrel, că omul acela era un logodnic mai nefericit decât dumneata.

— Şi omului acesta Dumnezeu i-a trimis mângâierea? întrebă Morrel.

— I-a trimis cel puţin liniştea.

— Şi omul acesta va mai putea să fie fericit într-o zi?

— El nădăjduieşte, Maximilien.

Tânărul îşi lăsă capul în piept.

— Aveţi făgăduiala mea, spuse el după o clipă de tăcere, întinzând mâna lui Monte-Cristo; amintiţi-vă numai că...

— Morrel, la 5 octombrie te aştept pe insula Monte-Cristo. La 4, un iaht te va aştepta în portul Bastia; iahtul se va numi Eurus; îi vei spune cine eşti patronului, care te va aduce la mine. Ne-am înţeles, Maximilien, nu-i aşa?

— Da, conte şi mă voi conforma; amintiţi-vă însă că la 5 octombrie...

— Copil, care nu ştie încă ce înseamnă făgăduiala unui bărbat!... ţi-am spus de douăzeci de ori că, dacă în ziua aceea ai să mai vrei să mori, te voi ajuta eu, Morrel. Cu bine.

— Mă părăsiţi?

— Da, am treburi în Italia; te las singur, singur în luptă cu nenorocirea, singur cu vulturul cu aripi puternice pe care Domnul îl trimite aleşilor săi pentru a-i transporta la picioarele lui; istoria lui Ganimede nu e o fabulă, Maximilien, e o alegorie.

— Când plecaţi?

— Chiar acum; vaporul mă aşteaptă; peste un ceas voi fi departe de dumneata; mă însoţeşti până în port, Morrel?

— Sunt cu totul la dispoziţia dumneavoastră, conte.

— Îmbrăţişează-mă.

Morrel îl însoţi pe conte până în port; fumul ieşea ca un panaş imens din coşul negru care-l zvârlea spre cer. Curând nava plecă, iar peste un ceas, aşa cum Monte-Cristo spusese, egreta de fum alburiu brăzda abia vizibilă orizontul răsăritean, posomorât de primele neguri ale nopţii.

Capitolul XL   Peppino

În momentul când vaporul contelui dispărea pe după capul Morgio, un bărbat,