gonind cu trăsura pe drumul de la Florenţa la Roma, trecuse de orăşelul Aquapendente. Mergea destul de repede, căutând să străbată cât mai iute distanţa, fără totuşi să devină suspect.

Îmbrăcat cu o redingotă sau, mai bine zis, cu un surtuc, pe care se vedea, încă strălucitoare, o panglică a Legiunii de Onoare, repetată la haină, omul părea a fi francez nu numai după semnele acestea, ci şi după accentul cu care vorbea surugiului. O dovadă în plus că se născuse în ţara limbii universale e că nu cunoştea alte cuvinte italieneşti, decât acele expresii muzicale care, ca goddamul lui Figaro, înlocuiesc toate subtilităţile unei limbi particulare.

— Allegro! spunea el surugiilor la fiecare urcuş.

— Moderato! exclama la fiecare coborâre.

Şi numai Dumnezeu ştie câte urcuşuri sunt, de la Florenţa la Roma, pe drumul Aquapendente!

De altminteri, cele două cuvinte stârneau hazul nespus al oamenilor cărora la erau adresate.

Când ajunse în dreptul oraşului etern, adică la Storta, punctul de unde se zăreşte Roma, călătorul nu încercă sentimentul acela de curiozitate entuziastă care îi îndeamnă pe străini să se ridice din fundul trăsurii pentru a căuta să vadă faimosul dom al Sfântului Petru, ce se zăreşte cu mult înainte de a distinge altceva. Nu; el scoase numai un portofel din buzunar şi, din portofel o hârtie păturită în patru, pe care o desfăcu şi o îndoi la loc, cu o atenţie ce semăna a respect, mărginindu-se să spună:

— Bun, o am.

Trăsura trecu prin poarta del Popolo, apucă la stânga şi se opri la hotelul Spaniei.

Vechea noastră cunoştinţă, Pastrini, îl primi pe călător în prag, cu pălăria în mână.

Călătorul coborî, comandă o masă bună şi se interesă de adresa casei Thomson şi French, care-i fu indicată numaidecât, casa aceasta fiind una dintre cele mai cunoscute din Roma.

Se găsea pe via dei Banchi, lângă Sfântul Petru.

La Roma, ca şi pretutindeni, sosirea unui poştalion e un eveniment. Zece tineri urmaşi ai lui Marius şi ai Gracchilor, cu coatele găurite, dar cu mâna în şold şi cu braţul pitoresc încovoiat deasupra capului, se uitau la călători, la diligentă şi la cai; ştrengarilor oraşului li se alăturaseră vreo cincizeci de gură-cască ai statelor Sanctităţii sale, aceia care fac ronduri scuipând în Tibru de pe podul San Angelo, când Tibrul are apă.

Şi deoarece ştrengarii şi gură-cască ai Romei, mai norocoşi decât cei din Paris, înţeleg toate limbile şi în special limba franceză, ei îl auziră pe călător cerând un apartament, cerând să i se servească masa şi întrebând, în sfârşit, de adresa casei Thomson şi French.

De aceea, când noul sosit ieşi din hotel cu ciceronele de rigoare, un om se desprinse din grupul curioşilor şi, fără a fi remarcat de călător, fără să pară a fi remarcat chiar de călăuză, merse la o mică distanţă de străin, urmărindu-l cu isteţimea unui agent de poliţie parizian.

Francezul era aşa de grăbit să meargă la casa Thomson şi French încât nu avusese timp să aştepte înhămarea cailor, trăsura urma să-l ajungă pe drum sau să-l aştepte la uşa bancherului.

Ajunseră fără ca trăsura să-i prindă din urmă.

Francezul intră, lăsând în anticameră călăuza, care legă îndată conversaţie, cu doi-trei dintre oamenii aceia, foarte ocupaţi dar fără ocupaţie, sau, mai bine zis, cu multe ocupaţii, care stau în Roma la uşa bancherilor, a bisericilor, a ruinelor, a muzeelor sau a teatrelor.

O dată cu francezul intră şi omul care se desprinsese din grupul curioşilor; francezul sună la ghişeul birourilor şi pătrunse în prima încăpere; umbra lui făcu la fel.

— Domnii Thomson şi French? întrebă străinul.

Un lacheu se ridică la semnul unui funcţionar de încredere, paznic solemn al primului birou.

— Pe cine să anunţ? întrebă lacheul pregătindu-se să meargă înaintea străinului.

— Pe domnul baron Danglars, răspunse călătorul.

— Poftiţi! spuse lacheul.

Se deschise o uşă; lacheul şi baronul dispărură. Omul care intrase după Danglars, se aşeză pe o bancă de aşteptare.

Funcţionarul continuă să scrie timp de aproape cinci minute; în aceste cinci minute omul de pe bancă păstră cea mai profundă tăcere şi cea mai strictă nemişcare.

Apoi pana funcţionarului nu mai scârţâi pe hârtie; înălţă capul, privi cu luare-aminte în juru-i şi, după ce se încredinţă că sunt singuri:

— A, tu eşti, Peppino? spuse el.

— Da, răspunse acesta laconic.

— Ai adulmecat ceva bun la dolofanul care a venit?

— Nu e cine ştie ce merit în asta, căci suntem preveniţi.

— Curiosule, aşadar ştii pentru ce a venit aci?

— Eh, a venit s-o încaseze; rămâne doar de ştiut ce sumă.

— O să ţi se spună îndată, prietene.

— Prea bine; dar să nu-mi mai dai informaţii false, ca zilele trecute.

— Ce vrei să spui şi de cine vorbeşti? Nu cumva de englezul care a ridicat deunăzi trei mii de taleri?

— Nu, acela avea într-adevăr cei trei mii de taleri şi i-am găsit. Vreau să vorbesc de prinţul rus.

— Ei şi?

— Tu ne-ai spus că are treizeci de mii de lire şi noi n-am găsit decât douăzeci şi două.

— N-aţi căutat cum trebuie.

— Percheziţia a făcut-o Luigi Vampa în persoană.

— În cazul acesta avusese, sau îşi plătise datoriile...

— Un rus?

— Ori cheltuise banii.

— La urma urmei, se poate.

— Cu siguranţă; dar lasă-mă să mă duc la postul meu de observaţie; francezul o să-şi facă treaba fără să pot şti cifra exactă.

Peppino schiţă un semn afirmativ şi, scoţând" un şirag de mătănii din buzunar, începu să mormăie o rugăciune, în timp ce funcţionarul dispărea prin uşa pe unde trecuse lacheul cu baronul.

După vreo zece minute funcţionarul reapăru radios.

— Ei? îl întrebă Peppino pe prieten.

— Repede! repede! spuse funcţionarul; suma e dolofană.

— Cinci-şase milioane, nu-i aşa?

— Da, cunoşti cifra?

— Pe baza unei chitanţe a Excelenţei sale contele de Monte-Cristo?

— Îl cunoşti pe conte?

— Şi care i-a fost creditată asupra Romei, Veneţiei şi Vienei.

— Întocmai! exclamă funcţionarul; cum de eşti aşa de bine informat?

— Ţi-am spus că fusesem înştiinţaţi dinainte.

— Atunci de ce mi te adresezi mie?

— Ca să fiu sigur că e chiar omul cu care avem a face.

— El e... Cinci milioane. Frumuşică sumă, nu e aşa, Peppino?

— Da.

— Noi n-o să avem niciodată atâta.

— Cel puţin o să avem câteva firimituri, răspunse Peppino filozofic.

— Ssst!