Funcţionarul îşi reluă pana şi Peppino mătăniile: unul scria, altul se ruga, când uşa se redeschise.

Danglars apăru radios, însoţit de bancherul care îl conduse până la uşă.

După Danglars coborî Peppino.

Potrivit înţelegerii, trăsura care urma să-l ajungă pe Danglars aştepta în faţa casei Thomson şi French. Ciceronele ţinea uşa deschisă: ciceronele e o fiinţă foarte îndatoritoare, bună la orice.

Danglars sări în trăsură, sprinten ca un tânăr de douăzeci de ani.

Ciceronele închise uşa şi se urcă lângă vizitiu.

Peppino se urcă pe scaunul de dinapoi.

— Excelenţa sa vrea să vadă Sfântul Petru? întrebă ciceronele.

— De ce? răspunse baronul.

— Aşa, ca să vedeţi.

— N-am venit la Roma să văd, spuse Danglars cu glas tare. Apoi adăugă în şoaptă, cu zâmbetu-i hrăpăreţ: Am venit să încasez.

Şi atinse portofelul în care închisese o scrisoare.

— În cazul acesta, Excelenţa sa merge...

— La hotel.

— Casa Pastrini, spuse ciceronele vizitiului.

Şi trăsura porni repede ca o trăsură de casă.

Peste zece minute baronul reintrase în apartamentul său, iar Peppino se aşeza pe banca lipită de vitrina hotelului, după ce spusese câteva cuvinte la urechea unuia din urmaşii lui Marius şi ai Gracchilor pe care i-am semnalat la începutul acestui capitol şi care, coborând, porni cât îl ţineau picioarele spre Capitoliu.

Danglars era obosit, mulţumit, somnoros. Se culcă, puse portofelul sub pernă şi adormi.

Peppino avea de altminteri timp; juca morra cu nişte facchini, pierdu trei taleri şi, ca să se consoleze, bău o sticlă cu vin de Orvietto.

A doua zi Danglars se trezi târziu, măcar că se culcase devreme; de cinci sau şase nopţi dormea foarte prost, dacă totuşi dormea.

Dejună zdravăn şi, nesinchisindu-se să vadă frumuseţile oraşului etern, ceru caii de poştă pentru amiază.

Dar Danglars nu pusese la socoteală formalităţile poliţiei şi lenevia stăpânului de poştă.

Caii sosiră la orele două, iar ciceronele nu aduse paşaportul vizat decât la trei.

Pregătirile acestea strânseră în faţa uşii lui Pastrini o mulţime de gură-cască.

Nu lipseau nici urmaşii Gracchilor şi ai lui Marius.

Baronul străbătu triumfal grupurile, care îi spuneau Excelenţă ca să capete un bajocco.

Deoarece Danglars, om foarte popular precum ştim, se mulţumise până atunci să i se spună baron şi nu fusese tratat ca Excelenţă, titlul îl măguli, astfel că împărţi o duzină de monede gloatei care era gata, pentru o altă duzină, să-i spună Alteţă.

— Ce drum? întrebă surugiul pe italieneşte.

— Drumul Ancorei, răspunse baronul.

Pastrini traduse întrebarea şi răspunsul, iar trăsura porni în galop.

Danglars vroia într-adevăr să treacă prin Veneţia şi să ridice de acolo o parte din avere, apoi de la Veneţia să meargă la Viena, unde se va încasa restul.

Intenţia lui era să se fixeze în acest din urmă oraş, despre care i se spusese că e un oraş al plăcerilor.

Abia făcu trei leghe prin câmpia romană şi noaptea începu să se lase; Danglars nu-şi închipuise că va pleca aşa de târziu, altminteri ar fi rămas; îl întrebă pe surugiu cât mai e până la oraşul cel mai apropiat.

— Non capisco, răspunse surugiul.

Danglars făcu o mişcare din cap, care vroia să spună:

— Foarte bine!

Trăsura îşi continuă drumul.

— La prima staţie, îşi spuse Danglars, voi opri.

Danglars încerca încă un rest din buna dispoziţie pe care o simţise în ajun şi care-i dăruise o noapte aşa de bună. Stătea lungit molatec într-o caleaşcă bună, englezească, cu resorturi duble; se simţea purtat de galopul unor cai buni; cursa era de şapte leghe; ştia. Ce este de făcut atunci când eşti bancher şi ai dat un faliment fericit?

Danglars se gândi zece minute la soţia sa rămasă la Paris, alte zece minute la copila care cutreiera prin lume cu domnişoara d'Armilly; acordă alte zece minute creditorilor săi şi modului cum ei vor întrebuinţa banii; apoi, nemaiavând la ce să se gândească, închise ochii şi adormi.

Din când în când, totuşi, zgâlţâit de o zdruncinătură mai puternică decât altele, Danglars deschidea un moment ochii; se simţea purtat, cu aceeaşi viteză, pe aceeaşi câmpie romană cu apeducte sfărâmate, care par nişte giganţi de granit împietriţi în toiul goanei lor. Dar noaptea era rece, mohorâtă, ploioasă şi era mult mai bine, pentru un om pe jumătate aţipit, să rămână în fundul trăsurii, cu ochii închişi, decât să scoată capul prin uşă şi să întrebe pe un surugiu care nu ştia să răspundă altceva decât: Non capisco.

Danglars continuă deci să doarmă, spunându-şi c-o să aibă timp să se trezească la staţie.

Trăsura se opri; Danglars îşi închipui că a ajuns, în sfârşit, la ţelul atât de mult dorit.

Redeschise ochii, privi prin geam, aşteptându-se să se găsească în mijlocul vreunui oraş sau cel puţin în al vreunui sat; dar nu văzu decât o cocioabă răzleaţă şi trei sau patru oameni care umblau de colo până colo, asemeni unor umbre.

Danglars aşteptă o clipă ca surugiul, care îşi făcuse cursa, să vină şi să-i ceară plata; îşi propunea să profite de ocazie şi să ceară noului vizitiu câteva informaţii, dar caii fură deshămaţi şi înlocuiţi fără ca cineva să ceară călătorului bani. Danglars deschise uimit uşa; dar o mână viguroasă îl împinse îndărăt şi trăsura porni.

Baronul se trezi complet buimăcit.

— Hei, mio caro, spuse surugiului.

O altă expresie, de romanţă, pe care Danglars o reţinuse de pe vremea când fiica lui cânta duete cu prinţul Cavalcanti.

Dar mio caro nu răspunse nimic.

Danglars se mulţumi atunci să deschidă geamul.

— Ei, prietene, unde mergem? întrebă el scoţând capul prin deschizătură.

— Dentro la testa! strigă o voce gravă şi poruncitoare, însoţită de un gest ameninţător.

Danglars înţelese că dentro la testa însemna: bagă capul înăuntru.

Precum vedeţi, făcea progrese repezi în limba italiană.

Se supuse, nu fără îngrijorare; şi, deoarece îngrijorarea sporea din minut în minut, după câteva clipe mintea sa, în locul vidului pe care l-am semnalat atunci când pornea la drum şi care adusese somnul, mintea sa se pomeni năpădită de gânduri unul mai potrivit decât altul să ţină treaz interesul unui călător şi în special al unui călător aflat în situaţia lui Danglars.

Ochii săi căpătară în beznă gradul de exerciţiu pe care îl comunică în primul moment emoţiile tari şi care se toceşte mai târziu prin prea mult exerciţiu.

Înainte de a-ţi fi frică, vezi just; când ţi-e frică, vezi dublu; iar după