Danglars văzu un om înfăşurat într-o manta, care galopa în dreptul uşii din dreapta.

— Un jandarm, spuse el. Nu cumva am fost semnalat de telegrafele franceze autorităţilor pontificale?

Se hotărî să iasă din nelinişte.

— Unde mă duceţi? întrebă el.

— Dentro la testa! repetă aceeaşi voce, cu acelaşi accent de ameninţare.

Danglars se întoarse la uşa din stânga.

Alt om călare galopa la uşa din stânga.

— Hotărât lucru, îşi spuse Danglars cu sudoarea pe frunte, sunt prins.

Şi se aruncă în fundul trăsurii, de data asta nu pentru a dormi, ci pentru a gândi.

Peste o clipă răsări luna.

Din fundul trăsurii îşi adânci privirea în câmpie; revăzu atunci marile apeducte, fantome de piatră pe care le remarcase în treacăt; atât numai că, în loc să le aibă pe dreapta, le avea acum pe stânga.

Înţelese că făcuse stânga împrejur şi că-l readuceau la Roma.

— O, nenorocitul de mine! murmură el; au obţinut, desigur, extrădarea mea!

Trăsura continua să alerge cu aceeaşi viteză înfricoşătoare. Trecu un ceas grozav căci, cu fiecare indiciu zvârlit în cale, fugarul recunoştea în chip neîndoielnic că era adus înapoi. Revăzu, în sfârşit, o formă sumbră de care avu impresia că trăsura se va ciocni. Dar trăsura se dădu în lături, gonind de-a lungul formei sumbre care nu era altceva decât centura de metereze din jurul Romei.

— Oho, murmură Danglars, nu ne înapoiem în oraş; vasăzică nu mă arestează justiţia. Dumnezeule, nu cumva...

Părul i se zburli.

Îşi aminti de interesantele istorii cu bandiţi romani, aşa de puţin crezute la Paris şi pe care Albert de Morcerf le povestise doamnei Danglars şi Eugéniei atunci când se discuta ca tânărul viconte să devină fiul uneia şi soţul alteia.

— Poate că sunt hoţi! murmură el...

Deodată trăsura hurui pe ceva mai tare decât solul unui drum nisipos. Danglars ridică o privire pe o parte şi pe alta a drumului; zări monumente de formă ciudată şi cugetu-i preocupat de istorisirea lui Morcerf care i se înfăţişa acum în toate amănuntele, cugetu-i spuse că se găsea desigur pe Via Appia.

La stânga trăsurii, într-un fel de vale, se vedea o scobitură rotundă.

Era circul lui Caracalla.

La un cuvânt al omului ce galopa lângă uşa din dreapta, trăsura se opri.

În acelaşi timp se deschise uşa din stânga.

— Scendi! porunci un glas.

Danglars coborî îndată; nu vorbea încă italieneşte, dar începea să înţeleagă.

Baronul privi în juru-i, mai mult mort decât viu.

Îl înconjurau patru inşi, în afară de surugiu.

— Di qua, spuse unul dintre cei patru oameni, coborând o cărăruie ce ducea de pe Via Appia spre câmpiile inegale ale câmpiei romane.

Danglars îşi urmă călăuza fără discuţie, nu avu nevoie să se întoarcă pentru a şti că era însoţit de ceilalţi trei.

I se păru totuşi că oamenii se opreau la distanţe aproape egale, ca nişte santinele.

După vreo zece minute de mers, în răstimpul cărora Danglars nu schimbă cu călăuza un singur cuvânt, se pomeni între un dâmb şi un tufiş cu ierburi; trei oameni, în picioare, tăcuţi, formau un triunghi al cărui centru era el.

Vru să vorbească; limba i se împletici.

— Avanti, spuse aceeaşi voce, cu accent răspicat şi poruncitor.

De data asta Danglars înţelese dublu: înţelese din cuvânt şi din gest, căci omul care mergea în urma lui îl împinse cu atâta asprime încât se ciocni de călăuză.

Călăuza era prietenul nostru Peppino, care se afundă în ierburile înalte într-o potecuţă întortocheată, ce putea fi recunoscută numai de dihori şi şopârle.

Peppino se opri în dreptul unei stânci care avea deasupra un tufiş des; prin stânca întredeschisă ca o pleoapă, tânărul dispăru, aşa cum dispar în trapele lor diavolii din feerii.

Glasul şi gestul celui ce-l urma pe Danglars porunciră bancherului să facă la fel.

Nu mai încăpea îndoială, falitul francez avea a face cu bandiţii romani.

Danglars se execută, ca un om plasat între două primejdii cumplite şi pe care frica îl face curajos. În ciuda pântecului său nu prea dispus să pătrundă în crăpăturile Câmpiei romane, se strecură pe urma lui Peppino, lunecă închizând ochii şi căzu în picioare.

Când atinse pământul, deschise iarăşi ochii.

Drumul era larg, dar întunecos. Prea puţin preocupat să se ascundă, acum când era la el acasă, Peppino scăpără amnarul şi aprinse o torţă.

Alţi doi oameni coborâră după Danglars, formând ariergarda şi ― împingându-l pe Danglars când, întâmplător, el se oprea ― îl duseră pe o pantă uşoară în centrul unei răspântii sinistră la vedere.

Într-adevăr, pereţii zidurilor scobite în sicrie, suprapuse unele peste altele, păreau că deschid în mijlocul pietrelor albe ochii negri şi adânci pe care îi observăm în capetele de morţi.

O santinelă zăngăni carabina.

— Cine e? stai? strigă santinela.

— Prieten! prieten! spuse Peppino. Unde e căpitanul?

— Acolo, glăsui santinela arătând peste umăr o sală mare, săpată în stâncă, a cărei lumină se răsfrângea în coridor prin deschizături mari, ferecate.

— Bună pradă, căpitane, bună pradă! spuse Peppino în italieneşte.

Şi, apucându-l pe Danglars de gulerul redingotei, îl duse spre o deschizătură ce semăna cu o uşă şi prin care se intra în sala unde căpitanul părea a-şi fi făcut locuinţa.

— Acesta este omul? întrebă căpitanul, care citea foarte atent, din Plutarch, Viaţa lui Alexandru.

— El, căpitane, el.

— Foarte bine, arată-mi-l.

În urma acestui ordin destul de obraznic, Peppino apropie aşa de brusc torţa de chipul lui Danglars, încât bancherul se trase înapoi repede ca să nu i se ardă sprâncenele.

Figura descompusă prezenta toate simptomele unei spaime palide şi hidoase.

— Omul e obosit, glăsui căpitanul; să fie dus în pat.

— O, murmură Danglars, patul e probabil unul din sicriile scobite în perete; somnul e moartea ce mi-o va hărăzi unul din pumnalele pe care le văd sclipind în umbră.

Într-adevăr, în ungherele mohorâte ale imensei săli se vedeau ridicându-se din culcuşurile de ierburi uscate sau de piei de lup tovarăşii omului pe care Albert de Morcerf îl găsise citind Comentariile lui Cezar şi pe care Danglars îl regăsea citind Viaţa lui Alexandru.

Bancherul scoase un geamăt înăbuşit şi îşi urmă călăuza; nu încercă nici să se roage, nici să strige.

Nu mai avea nici forţă, nici voinţă, nici putere, nici simţire; mergea pentru că era târât.

Se izbi de o treaptă şi, înţelegând că avea o scară în faţa