Celula era curată, deşi goală; uscată, deşi situată sub pământ la o adâncime nemăsurată.

Un pat din ierburi uscate, acoperit cu piei de capre, era întins într-un colţ al celulei. Zărindu-l, Danglars avu impresia că vede simbolul radios al mântuirii sale.

— O, slavă Domnului! murmură el; e într-adevăr un pat.

Pentru a doua oară, în interval de un ceas, invoca numele lui Dumnezeu; nu i se mai întâmplase asta de zece ani.

— Ecco, spuse călăuza.

Şi, împingându-l pe Danglars în celulă, închise uşa în urma lui.

Un zăvor scârţâi. Danglars era prizonier.

De altminteri, chiar de nu era nici un zăvor, ar fi trebuit ca el să fie Sfântul Petru şi să aibă drept călăuză un înger din cer pentru a trece prin mijlocul garnizoanei care ocupa catacombele San-Sebastian şi care stătea strânsă în jurul şefului ei, în care cititorii noştri l-au recunoscui desigur pe faimosul Luigi Vampa.

Îl recunoscuse şi Danglars pe banditul în a cărui existenţă n-a vrut să creadă atunci când Morcerf încerca să-l naturalizeze în Franţa. Nu numai că îl recunoscuse pe el, dar recunoscuse şi celula în care a fost închis Morcerf şi care, după toate probabilităţile, era destinată străinilor.

Amintirile acestea, asupra cărora de altminteri Danglars stăruia cu oarecare bucurie, îi dădeau liniştea. Din moment ce nu-l uciseseră din capul locului, bandiţii n-aveau intenţia să-l ucidă deloc.

Îl capturaseră ca să-l jefuiască şi, deoarece nu avea asupra lui decât câţiva ludovici, vor pune un preţ pentru a-i da drumul.

Îşi reaminti că Morcerf fusese evaluat cam la patru mii de taleri; deoarece el îşi acorda un preţ mult mai mare decât Morcerf, îşi fixă singur, în minte, răscumpărarea la opt mii de taleri.

Opt mii de taleri făceau patruzeci şi opt de mii de franci.

Cu averea asta ieşi din încurcătură oriunde.

Deci, aproape sigur că va scăpa, deoarece nu există exemplu ca vreun om să fi fost taxat cândva la cinci milioane cinzeci de mii de franci, Danglars se întinse pe patul unde, după ce se răsuci de două-trei ori, adormi cu liniştea eroului a cărui istorie Luigi Vampa o citea.

Capitolul XLI   Tariful lui Luigi Vampa

Pentru orice somn, care nu e cel ce inspira temeri lui Danglars, există o trezire.

Danglars se trezi.

Pentru un parizian deprins cu perdele de mătase, cu pereţi tapetaţi, cu parfum ce urcă din pardoseala albă în cămin şi coboară din bolţi de satin, deşteptarea într-o peşteră de piatră e desigur un vis urât.

Atingând perdelele din piele de ţap ale patului, Danglars se gândea desigur la samoiezi şi laponi.

Dar, într-o împrejurare ca aceasta, o secundă ajunge ca să schimbe îndoiala cea mai robustă în certitudine.

— Da, da, murmură el, mă găsesc în mâinile bandiţilor despre care mi-a vorbit Albert de Morcerf.

Prima lui mişcare fu să respire pentru a se încredinţa că nu este rănit; găsise mijlocul acesta în Don Quijote, singura carte, nu pe care o citise, dar din care reţinuse ceva.

— Nu, spuse el, nici nu m-au ucis, nici nu m-au rănit; poate însă că m-au furat.

Şi duse repede mâinile la buzunare. Erau neatinse: cei o sută de ludovici pe care şi-i rezervase pentru călătoria de la Roma la Veneţia erau în buzunarul pantalonilor, iar portofelul cu scrisoarea de credit de cinci milioane cincizeci de mii de franci se afla în buzunarul redingotei.

— Curioşi bandiţi! îşi spuse el; mi-au lăsat punga şi portofelul. Aşa cum spuneam aseară la culcare, au să ceară răscumpărarea mea. Uite, am şi ceasul. Ia să vedem cât e!

Ceasul lui Danglars, o capodoperă de Bréguet, pe care îl întorsese cu grijă în ajun, înainte de a porni la drum, sună cinci şi jumătate dimineaţa. Fără el, Danglars ar fi rămas în completă nesiguranţă asupra orei, deoarece lumina nu pătrundea în celulă.

Să provoace o explicaţie a bandiţilor? să aştepte cu răbdare ca ei s-o ceară? Ultima alternativă era cea mai prudentă: Danglars aşteptă.

Aşteptă până la amiază.

În vremea asta o santinelă stătuse de pază la uşa lui. La opt dimineaţa santinela fusese schimbată.

Danglars simţi atunci dorinţa să vadă cine îl păzeşte.

Observă că, prin crăpăturile uşii prost întocmite, se strecurau câteva raze de lumină, dar nu de soare, ci de lampă; se apropie de o deschizătură exact în momentul când banditul trăgea pe gât câteva înghiţituri de rachiu care, din cauza burdufului de piele, răspândeau o duhoare respingătoare.

— Puah! făcu el trăgându-se până în fundul celulei.

La amiază, omul cu rachiul fu înlocuit de o altă santinelă. Danglars avu curiozitatea să-şi vadă noul paznic; se apropie din nou de crăpătură.

Acesta era un bandit atletic, un Goliat cu ochi mari, cu buze groase, cu nasul turtit; păru-i roşcat atârna pe umeri în şuviţe răsucite ca nişte şopârle.

— Oho! spuse Danglars, ăsta seamănă mai mult a căpcăun decât a fiinţă omenească; în orice caz, eu sunt bătrân şi destul de uscat; albul bătrân nu este bun la gust.

Precum vedeţi, Danglars avea încă poftă de glume.

În clipa aceea, ca pentru a-i dovedi că nu e căpcăun, paznicul său se aşeză în faţa celulei, scoase din tolbă pâine neagră, cepe şi brânză şi începu să înfulece.

— Să mă ia dracu! spuse Danglars zvârlind printre crăpăturile uşii o privire asupra prânzului banditului: să mă ia dracu dacă înţeleg cum de se pot mânca astfel de scârnăvii.

Şi se aşeză pe pieile lui de ţap care îi reaminteau duhoarea de rachiu a primei santinele.

Dar, orice ar fi făcut Danglars ― şi secretele naturii rămân nelămurite ― există o mare elocventă în anume invitaţii materiale pe care cele mai grosolane substanţe le adresează stomacului lihnit.

Danglars simţi deodată că stomacul său nu avea în momentul acesta fonduri; omul i se păru mai puţin urât, pâinea nu chiar atât de neagră, brânza ceva mai proaspătă.

În sfârşit, cepele crude, alimentaţia groaznică a sălbaticului, îi reamintiră anumite sosuri Robert şi anumite bucate cu ceapă pe care bucătarul său le executa în chip superior când Danglars îi spunea: "Domnule Deniseau, fă-mi pentru azi o mâncare bună, populară".

Se ridică şi bătu la uşă.

Banditul înălţă capul.

Danglars văzu că el stătea lungit şi bătu din