— Che cosa? întrebă banditul.

— Ascultă, ascultă, prietene! glăsui Danglars bătând darabana cu degetul în uşă; mi se pare că ar fi timpul să mă ospătaţi şi pe mine.

Dar, fie că nu înţelese, fie că nu avea ordine cu privire la ospătarea lui Danglars, uriaşul se apucă iar să mănânce.

Danglars îşi simţi mândria umilită şi, nemaivroind să stea de vorbă cu bruta, se culcă la loc pe pieile de ţap şi nu mai suflă un cuvânt.

Trecură patru ore; uriaşul fu înlocuit printr-alt bandit. Danglars, care simţea ghiorăituri cumplite în stomac, se ridică încetişor, îşi lipi ochii de crăpăturile uşii şi recunoscu figura inteligentă a călăuzei sale.

Era într-adevăr Peppino, care se pregătea să facă de pază în chipul cel mai plăcut cu putinţă, aşezându-se în faţa uşii şi punând între picioare un castron de pământ care conţinea, caldă şi aromată, o mâncare de năut cu slănină.

Lângă castron Peppino puse un coşuleţ cu struguri de Velletri şi o sticlă cu vin de Orvietto.

Hotărât lucru, Peppino avea gust.

Văzând preparativele gastronomice, lui Danglars îi lăsă gura apă.

— Aha, ia să vedem dacă ăsta nu e mai de înţeles decât celălalt! spuse prizonierul.

Şi bătu uşurel în uşă.

— On y va! spuse banditul care, frecventând casa lui Pastrini, învăţase limba franceză până în particularităţile ei.

Într-adevăr, deschise.

Danglars îşi dădu seama că acesta era cel care îi strigase în chip aşa de furios: "Bagă capul înăuntru!". Dar nu era acum momentul pentru incriminări. Luă, dimpotrivă, cea mai agreabilă figură şi spuse cu un zâmbet graţios:

— Iartă-mă, domnule, dar mie nu mi se dă de mâncare?

— Cum să nu! exclamă Peppino. Excelenţei voastre îi este foame cumva?

— Cumva e un mod încântător de-a spune, murmură Danglars; n-am mâncat de două-zeci şi patru de ore în cap. O da, domnule, adăugă el înălţând glasul; mi-e foame şi chiar mi-e foame zdravăn.

— Şi Excelenţa voastră vrea să mănânce?

— Numaidecât, dacă e cu putinţă.

— Nimic mai uşor, spuse Peppino; aci se procură orice doriţi, plătind, bineînţeles, aşa cum se obişnuieşte în lumea cumsecade.

— Se înţelege, exclamă Danglars deşi, la drept vorbind, oamenii care arestează şi închid ar trebui cel puţin să-şi hrănească prizonierii.

— O, Excelenţă, nu este obiceiul! reluă Peppino.

— Motivul e destul de şubred, glăsui Danglars, care urmărea să-şi îmblânzească paznicul prin amabilitatea sa şi totuşi mă mulţumesc cu el. Haide, să mi se dea de mâncare.

— Numaidecât, Excelentă; ce doriţi?

Şi Peppino îşi puse strachina la pământ astfel că mirodeniile urcară direct în nările lui Danglars.

— Comandaţi, spuse el.

— Păi, aveţi bucătărie aci? întrebă bancherul.

— Dacă avem bucătărie? O bucătărie perfectă!

— Şi bucătari?

— Admirabili!

— Ei bine, un pui, un peşte, vânat, orice ― numai să mănânc.

— Cum va vrea Excelenţa voastră; să zicem un pui, nu-i aşa?

— Da, un pui.

Peppino, ridicându-se, strigă din adâncul plămânilor:

— Un pui pentru Excelenţa sa!

Glasul lui Peppino vibra încă sub bolţi, când un tânăr frumos, zvelt şi pe jumătate gol, asemeni purtătorilor de peşti din antichitate, se ivi aducând puiul pe o tavă de argint.

— Parcă aş fi la Café de Paris! murmură Danglars.

— Poftim, Excelenţă, spuse Peppino luând puiul din mâna tânărului bandit şi depunân-du-l pe o masă putrezită care forma împreună cu un scăunel şi cu patul de piei, întregul mobilier al celulei.

Danglars ceru un cuţit şi o furculiţă.

— Poftim, Excelenţă, spuse Peppino oferind un cuţitaş cu vârful ciuntit şi o furculiţă de lemn.

Danglars luă cuţitul cu o mână, furculiţa cu alta şi vru să desfacă pasărea.

— Iertaţi-mă, Excelenţă, spuse Peppino punând o mână pe umărul bancherului; aci se plăteşte înainte de a mânca; s-ar putea ca la plecare să nu fiţi mulţumit.

— Aha, acum nu mai e ca la Paris, în afară de faptul că, probabil, mă vor jupui! glăsui Danglars; dar să ne purtăm elegant. Am auzit totdeauna vorbindu-se de ieftinătatea vieţii în Italia; desigur că un pui valorează şaizeci de centime la Roma.

— Poftim, spuse el şi îi zvârli lui Peppino un ludovic.

Peppino ridică ludovicul, Danglars apropie cuţitul de pui.

— Un moment, Excelenţă, glăsui Peppino ridicându-se; un moment; Excelenţa voastră mai îmi datorează ceva.

— Când spuneam eu că au să mă jupoaie! murmură Danglars.

Apoi, hotărât să se resemneze:

— Ei, cât îţi mai datorez pentru pasărea asta? întrebă el.

— Excelenţa voastră a dat un ludovic ca acont.

— Un ludovic ca acont pe un pui?

— Fără îndoială, ca acont.

— Bine... Haide, spune.

— Excelenţa voastră nu-mi mai datorează decât 4999 de ludovici.

Danglars făcu nişte ochi enormi la auzul giganticei glume.

— A, foarte nostim! murmură el.

Şi vru să se apuce din nou să desfacă puiul; dar Peppino îi opri mâna dreaptă cu stânga şi întinse mâna cealaltă.

— Haide, spuse el.

— Cum, nu glumeşti? întrebă Danglars,

— Noi nu glumim niciodată, Excelenţă, reluă Peppino serios ca un predicator englez.

— Cum, o sută de mii de franci puiul?

— Excelenţă, e de neînchipuit cu câtă greutate se cresc păsări în peşterile astea blestemate.

— Nu zău, gluma e foarte amuzantă, spuse Danglars; dar deoarece îmi este foame, lasă-mă să mănânc. Mai na un ludovic pentru dumneata, prietene.

— În cazul acesta nu mai datoraţi decât 4998 de ludovici, spuse Peppino păstrând acelaşi sânge rece. Cu răbdare vom ajunge la înţelegere.

— A, nu, niciodată! spuse Danglars revoltat de stăruinţa cu care era luat în batjocură. Du-te la dracu, nu ştii cu cine ai a face!

Peppino făcu un semn, tânărul întinse mâinile şi ridică la iuţeală puiul.

Danglars se trânti pe patul de piei de ţap, Peppino încuie uşa şi se apucă să-şi mănânce năutul cu slănină.

Danglars nu putea să vadă ce făcea Peppino, dar clănţănitul dinţilor banditului nu lăsa prizonierului nici o îndoială asupra îndeletnicirii sale.

Era limpede că mânca şi că mânca zgomotos ca un om prost crescut.

— Bădăran! spuse Danglars.

Peppino se prefăcu că nu aude; şi, fără să întoarcă măcar capul, continuă să mănânce cu o înţeleaptă încetineală.

Stomacul lui Danglars i se părea acestuia găurit ca butoiul Danaidelor; nu-i venea să creadă că va izbuti să-l umple vreodată.

Cu toate acestea îşi impuse răbdare încă o jumătate de oră; se cuvine să spunem însă că jumătatea de oră i s-a părut un veac.

Se ridică şi se duse din nou la uşă.

— Ascultă, domnule,