spuse el, nu mă mai necăji şi spune-mi pe dată ce vreţi de la mine?

— Excelenţă, spuneţi dumneavoastră mai bine ce vreţi de la noi... Daţi ordine şi le vom executa.

— În cazul acesta deschide-mi mai întâi.

Peppino deschise.

— Vreau, spuse Danglars, vreau să mănânc.

— Vă e foame?

— Păi ştii foarte bine.

— Ce doreşte Excelenţa voastră să mănânce?

— O bucată de pâine uscată, deoarece de pui nu te poţi apropia în beciurile astea afurisite.

— Pâine? fie! spuse Peppino. Hei, pâine! strigă Peppino.

Tânărul aduse o pâinişoară.

— Poftim, glăsui Peppino.

— Cât costă? întrebă Danglars.

— 4998 de ludovici. Doi ludovici s-au plătit înainte.

— Cum, o sută de mii de franci o pâine?

— O sută de mii de franci, spuse Peppino.

— Dar pentru un pui nu cereai o sută de mii de franci?

— Noi nu servim à la carte, ci cu preţ fix. Fie că se mănâncă puţin, fie că se mănâncă mult, fie că se cer zece feluri sau unul singur, cifra este aceeaşi.

— Altă glumă! Scumpe prieten, îţi declar că ceea ce spui e absurd, e stupid. Mărturiseşte-mi mai bine că vrei să mor de foame şi gata.

— O, nu, Excelenţă; dumneavoastră vreţi să vă sinucideţi. Plătiţi şi mâncaţi.

— Cu ce să plătesc, animalule? exclamă Danglars scos din fire. Crezi că am o sută de mii de franci în buzunar?

— Aveţi cinci milioane cincizeci de mii de franci, Excelenţă, spuse Peppino; ceea ce face cincizeci de pui a o sută de mii de franci şi o jumătate a cincizeci de mii.

Danglars se înfioră; legătura îi căzu de pe ochi: tot o glumă era, dar înţelegea în sfârşit.

Se cuvine să spunem însă că nu o mai găsea nesărată ca adineauri.

— Ascultă, spuse el: dacă dau o sută de mii de franci, mă socoteşti cel puţin achitat şi am să pot mânca în voie?

— Fără-ndoială, glăsui Peppino.

— Dar cum să-i dau? întrebă Danglars respirând mai liber.

— Nimic mai uşor; aveţi un credit deschis la domnii Thomson şi French, Via dei Banchi din Roma; daţi-mi un bon de 4998 ludovici asupra acestor domni şi bancherul nostru îi va lua.

Danglars vru să-şi acorde cel puţin meritul bunăvoinţei; luă pana şi hârtia prezentate de Peppino, scrise chitanţa şi semnă.

— Poftim, spuse el, bonul la purtător.

— Şi poftim puiul.

Danglars desfăcu pasărea, oftând: i se părea tare slabă pentru o sumă aşa de dolofană.

Peppino citi cu atenţie hârtia, o băgă în buzunar şi continuă să-şi mănânce năutul.

 

Capitolul XLII   Iertarea

 

A doua zi lui Danglars îi fu iar foame; acrul peşterii stârnea o poftă de mâncare extraordinară; prizonierul socoti că, în ziua asta, n-o să aibă de cheltuit nimic: ca om econom, ascunsese jumătate din pui şi o bucată de pâine în ungherul celulei.

Dar abia mâncase şi i se făcu sete: la ea nu se gândise.

Luptă în contra setei până în momentul când simţi că limba uscată i se lipeşte de cerul gurii. Atunci, nemaiputând rezista focului care îl mistuia, strigă.

Santinela deschise uşa, era o mutră nouă.

Cugetă că era mai bine pentru el să aibă a face cu o cunoştinţă veche.

Îl chemă pe Peppino.

— Iată-mă, Excelenţă, spuse banditul înfăţişându-se cu o grabă care i se păru lui Danglars un semn bun: ce doriţi?

— Să beau, spuse prizonierul.

— Excelenţă, spuse Peppino, ştiţi că vinul este extraordinar de scump în împrejurimile Romei.

— În cazul ăsta dă-mi apă, spuse Danglars.

— O, Excelenţă, apa este mai rară decât vinul; e o secetă aşa de mare!

— Haida-de, iar începem! spuse Danglars.

Şi în timp ce zâmbea ca să aibă acrul că glumeşte, nenorocitul îşi simţea tâmplele umezite de năduşeală.

— Ascultă, prietene, glăsui Danglars văzând că Peppino stătea neclintit ; îţi cer un pahar cu vin; mi-l refuzi?

— V-am mai spus, Excelenţă, răspunse Peppino cu gravitate, că noi nu vindem cu bucata.

— Atunci dă-mi o sticlă.

— Din care?

— Din cel mai ieftin.

— Au toate acelaşi preţ.

— Şi ce preţ?

— Douăzeci şi cinci de mii de franci sticla.

— Spune-mi că vrei să mă jumuleşti! exclamă Danglars cu o amărăciune pe care numai Harpagon ar fi putut-o pune în diapazonul vocii omeneşti: şi e preferabil decât să mă devorezi aşa, fâşie cu fâşie.

— Se poate ca ăsta să fie planul stăpânului, spuse Peppino.

— Şi cine e stăpânul?

— Cel la care aţi fost dus alaltăieri.

— Şi unde este el?

— Aici.

— Vreau să-l văd.

— Este simplu.

În clipa următoare Luigi Vampa se afla în faţa lui Danglars.

— M-aţi chemat? întrebă el pe prizonier.

— Domnule, dumneata eşti căpetenia persoanelor care m-au adus aici?

— Da, Excelenţă.

— Ce doreşti de la mine ca răscumpărare? Vorbeşte!

— Pur şi simplu cele cinci milioane pe care le aveţi la dumneavoastră.

Danglars simţi că un spasm năprasnic îi macină inima.

— Domnule, n-am decât atâta pe lume şi e restul unei averi imense; dacă mi-o iei, ia-mi şi viaţa.

— N-avem voie să vărsăm sângele dumneavoastră, Excelenţă.

— Şi cine nu vă dă voie?

— Cel căruia ne supunem.

— Aşadar, vă supuneţi cuiva?

— Da, unui şef.

— Credeam că dumneata eşti şeful.

— Eu sunt şeful acestor oameni; însă alt om e şeful meu.

— Şi şeful acesta se supune cuiva?

— Da.

— Cui?

— Lui Dumnezeu.

Danglars rămase o clipă îngândurat.

— Nu te înţeleg, spuse el.

— Se poate.

— Şi şeful acesta ţi-a spus să mă tratezi astfel?

— Da.

— Ce urmăreşte el?

— Nu ştiu.

— Dar punga mea se va slei.

— Probabil.

— Ascultă, spuse Danglars, vrei un milion?

— Nu.

— Două milioane?

— Nu.

— Trei milioane? patru? Ascultă, patru? Ţi le dau, cu condiţia să mă laşi să plec.

— De ce ne oferiţi patru milioane pentru ceea ce valorează cinci? întreabă Vampa; asta e speculă, seniore bancher.

— Ia tot, ia tot şi ucide-mă! exclamă Danglars.

— Haide, haide, liniştiţi-vă, Excelenţă; vă veţi tulbura sângele şi veţi căpăta o poftă de mâncare de un milion pe zi. La naiba, fiţi mai econom!

— Dar când n-o să mai am bani ca să vă plătesc? exclamă Danglars scos din fire.

— Atunci veţi flămânzi.

— Voi flămânzi? întrebă Danglars îngălbenindu-se.

— Probabil, răspunse Vampa flegmatic.

— Dar spui că nu vrei să mă ucizi?

— Nu.

— Şi vrei să mă laşi să mor de foame?

— Nu e acelaşi lucru.

— Ei bine, ticăloşilor, vă voi dejuca