rezema capul de umărul soţului ei ca să-mi stârnească mie invidia şi începeam să mă duelez cu el în gând, mânat de gelozie. Mă prefăceam atunci că nu băgam de seamă şuşotelile şi râsetele tinerilor însurăţei, lăsam impresia că-mi plăcea foarte mult filmul şi, pentru a dovedi acest lucru, râdeam în hohote la câte-un episod la care n-ar fi râs decât cel mai nătâng dintre spectatori. Sau chicoteam, de parcă aş fi remarcat vreun detaliu ciudat, pe care nu-l remarcase nimeni, şi nu mă puteam abţine să nu râd dispreţuitor la acea aberație, asemenea intelectualilor care, pe de o parte, se duc la filme turceşti, iar pe de altă parte se simt stânjeniţi că se află acolo. Nu-mi plăcea însă atitudinea aceasta ironică. Nu mă deranja să constat că soţul ei o cuprindea pe Füsun pe după umeri, într-un acces de sentimentalism - ceea ce făcea, de fapt, rareori -, dar mă simţeam zdrobit de durere când ea-şi sprijinea uşor capul de umărul lui şi mă gândeam, fără să vreau, că făcea acest lucru ca să mă amărască pe mine şi că era nespus de crudă, aşa încât îmi pierdeam cumpătul.

         La sfârşitul lui august, într-una dintre zilele acelea răcoroase şi ploioase care urmaseră după ce primul stol de berzc venit dinspre Balcani trecuse pe deasupra Istanbulului,

îndreptându-se spre sud, spre Africa (nu mi-a trecut prin minte nici măcar faptul că, în urmă cu un an, la vremea aceea, dădusem o petrecere de sfârşit de vară, cu Síbel), în timp ce urmăream filmul Am iubit o fată săracă în marea grădină a bazarului din Beşiktaş cunoscută sub numele dc La Cocoşatul (grădina cinematografului Ştrengarul), am simțit că cei doi soţi se prinseseră de mână, pe sub puloverul pe care Füsun îl ţinea în braţe, stând chiar lângă mine. Aşa cum procedasem şi cu alte prilejuri, în alte cinematografe, când mă cuprindea vreun acces de gelozie, am aruncat o privire înspre ei de îndată ce am crezut că uitasem despre ce era vorba, prefăcându-mă că mă aşezam picior peste picior şi că-mi aprindeam o ţigară, şi m-am străduit să-mi dau seama dacă se prinseseră sau nu de mână, fericiţi, pe sub puloverul din braţele lui Füsun. De ce făceau lucrul acela când se aflau lângă mine, în ciuda faptului că erau căsătoriţi, că împãrţeau acelaşi pat şi că aveau multe alte prilejuri de-a se atinge ?

         Când îmi pierea cheful, orbit de gelozie, mi se părea că nu doar filmul de ecran, ci toate filmele acelea pe care le vedeam de săptămâni de zile erau indecent de slabe, prostesc de

superficiale şi lamentabil de departe de lumea reală. Mă săturasem de toţi îndrăgostiţii ăia imbecili care se aşterneau pe cântat una-două, de fetele acelea cu basmale, de la ţară, dar cu buzele vopsite, care erau servitoare şi visau să ajungă într-o bună zi cântăreţe. Nu-mi plăceau deloc nici filmele cu sergenţi, despre care Feridun spunea, zâmbind, că erau toate „plagiate după câte-o adaptare franţuzească“ a romanului Cei trei mușchetari de Dumas, şi nici feluriţii „fraţi de cruce“ care se luau cu neruşinare de fete pe stradă. Am văzut filmele Cei trei din Kasimpaşa şi Cei trei temerari neînfricaţi, care erau îmbrăcaţi în cămăşi negre, la cinematograful Dorinţa din Feriköy - nevoit, din cauza concurenţei, să prezinte trei filme ciuntite, ce deveniseră de neînţeles după ce fuseseră amputate seară de seară. Obosisem şi de spiritul de sacrificiu al tuturor acelor îndrăgostiţi gata de jertfă (,,Staţi, staţi, Tanju e nevinovat, eu sunt vinovata pe care o căutaţi !“, spusese Hülya Koçyigit, în filmul Sub salcâmi, întrerupt la jumătate din cauza ploii), al mamelor care se dădeau peste cap să facă rost de bani pentru a-şi opera copiii orbi (Inimă zdrobită, pe care l-am urmărit la cinematograful Grădina populară din Usküdar, unde, în pauza dintre filme, avea loc un spectacol acrobatic), al prietenilor care spuneau „fugi tu, voinicul meu, căci am să-i duc eu de nas !“ (Erol Taş, despre care Feridun pretindea că promisese să joace şi în filmul nostru) ori al bărbaţilor din mahalale care-ntorceau spatele fericirii, cu replica „dar tu eşti iubita prietenului meu“. In asemenea clipe de tristeţe şi disperare, nu mă mai impresionau nici măcar fetele care spuneau ,,eu nu sunt decât o vânzătoare săracă, pe când tu eşti fiul unui fabricant putred de bogat“, ori bărbaţii melancolici care-şi reprimau suferinţele din dragoste şi se duceau să-şi viziteze iubitele cu maşini conduse de şoferi, sub pretextul că voiau să-şi vadă rudele de departe.

         Plăcerea de a sta lângă Füsun şi fericirea mea trecătoare, care se răspândea şi asupra filmelor care rulau pe ecran unul după altul, ca şi asupra mulţimii din cinematograf, se

puteau transforma într-o clipă, la cea mai slabă adiere de gelozie, într-o melancolie profundă, care blestema întreaga lume. Uneori însă, în câte-o clipă magică, întregul meu univers era inundat de o lumină strălucitoare. Când tenebrele jalnicei lumi a personajelor, care orbeau când ţi-era lumea mai dragă, mi se cuibăreau temeinic în suflet, braţul meu atingea o clipă pielea catifelată a brațului ei şi, pentru a nu pierde minunata senzaţie pe care mi-o trezea acea atingere, rămâneam cu braţul încremenit, iar în timp ce urmăream filmul fără să pricep nimic, simţeam că şi ea-şi abandona pielea atingerii pielii mele, stând cu braţul nemişcat, aşa încât

aveam sentimentul că urma să leşin de fericire. La sfârşitul verii, în timp ce urmăream la cinematograful Parcul cu brazi din Arnavutköy, în filmul Domnişoara, aventurile unei fete

bogate, răsfăţate şi ale unui şofer care o aducea pe drumul cel bun, braţele noastre s-au atins din nou, lipindu-se unul de altul, dogoarea pielii ei mi-a înfierbântat pielea, iar trupul meu a avut o reacţie cu totul ne aşteptată. Tocmai mă lăsasem purtat o vreme de deliciile ameţitoare ale atingerii pielii ei, fără a lua seama la necuviinţa trupului meu, când s-au aprins brusc luminile şi a început pauza de cinci minute. Mi-am pus puloverul bleumarin în poalã, pentru a-mi tăinui rușinoasa emoție.

         - Să nu luăm nişte suc? m-a întrebat Füsun.

         În pauze obișnuia să se ducă să cumpere semințe şi suc