- Bine, dar aşteaptă o clipă, am spus eu. Tocmai mă gândeam la ceva.

         M-am gândit aşadar, aşa cum făceam în anii de liceu când voiam să-mi disimulez aceeaşi necuviinţă a trupului în faţa colegilor de clasă, la moartea bunicii, apoi, repede, la

înmormântările reale şi imaginare din copilăria mea, la momentele când mă certa tata, la propria-mi înmormântare la intunericul care urma să domnească şi la ţărâna care avea să mi se reverse peste ochi când aveam să mă aflu în mormânt. "

         Peste o jumătate de minut, când mi s-a părut că eram în stare să mă ridic în picioare, am spus „bine, să mergem“.

         În timp ce păşeam împreună, am remarcat parcă pentru prima oară cât de înaltă şi de dreaptă era. Cât de plăcut era să merg alături de ea, fără a mă jena de privirile celorlalţi,

ştrecurându-mă printre familii, scaune, copii care se fugăreau... Imi făcea plăcere să constat că lumea din cinematograf se uita la ea şi eram fericit să-mi imaginez că vedea în noi o pereche - soţ şi soţie. În momentele acelea încântătoare am ajuns fără ezitare la concluzia că nespus de scurta noastră plimbare era demnă de toate suferințele pe care le-ndurasem, că trăiam unele dintre cele mai fericite, mai privilegiate clipe ale vieţii mele.

         În faţa vânzătorului de răcoritoare se adunase, ca de obicei, nu o coadă, ci o gloată alcătuită din adulţi şi copii care cereau cu toţii răcoritoare în acelaşi timp, urlând la unison. Am început să aşteptăm în spatele lor, la rând.

         - La ce te gândeai atât de serios adineaori ? m-a întrebat Füsun.

         - Mi-a plăcut filmul, am spus eu. Mă întrebam de ce urmăresc cu atâta plăcere filmele astea pe care le ignoram şi le luam în râs pe vremuri, de care nu mă sinchiseam deloc. Aveam senzaţia că, dacă m-aş fi putut concentra atunci, aş fi putut răspunde la această întrebare.

         - Îţi plac cu adevărat ? Sau spui doar aşa, ca să vii cu noi la cinematograf?

         - Bineînţeles că nu spun doar aşa. Sunt foarte fericit. În majoritatea filmelor pe care le-am văzut în această vară a existat ceva care m-a impresionat şi care a reprezentat, totodată, o mare mângâiere, nimerită pentru suferințele mele.

         - Viaţa nu e, de fapt, atât de simplă ca filmele astea, a spus Füsun, mâhnită parcă de înclinaţia mea spre fantazare. Eu însă mă distrez! Mă bucur că vii cu noi. Am tăcut o clipă. Mi-aş fi dorit să-i spun „îmi ajunge să stau lângă tine". Oare faptul că braţele noastre stătuseră

multă vreme sprijinite unul de altul fusese o simplă coincidenţă ? Am simţit cu amărăciune că vorbele tăinuite în inima mea doreau să iasă la lumină, dar că mulţimea care ticsea

cinematograful şi lumea în care trăiam nu îngăduiau acest lucru. De la megafoanele atârnate în copaci a răsunat cântecul interpretat de Orhan Gencebay în filmul pe care-l văzuserăm

cu două luni în urmă la cinematograful de pe colinele de la Pendik, de unde se zãrea un peisaj minunat. Versurile, care începeau cu ,,erai cândva iubita mea...“, şi muzica îmi rătăceau prin faţa ochilor mei sub forma unor imagini care concentrau în ele amintirile întregii veri. În sufletul meu au prins deodată viaţă toate clipele acelea nepereche petrecute în cârciumile

de pe Bosfor, în răstimpul cărora o contemplam admirativ, cu minţile tulburi, pe Füsun, în vecinătatea mării, sub clar de lună.

         - Am fost foarte fericit în vara aceasta, am spus eu. Filmele au fost instructive. La drept vorbind, lucrul cel mai important în viaţă nu e averea... Din păcate, suferinţa... chinul... Nu-i aşa?

         - Un film despre viaţă şi suferinţă trebuie să fie sincer, a spus frumoasa mea, pe al cărei chip am văzut trecând o umbră.

         Unul dintre copiii care se-nghionteau, împroşcându-se unul pe altul cu răcoritoare, a făcut un salt brusc, iar eu am prins-o pe Füsun de talie şi am tras-o spre mine. O stropise

cu puţin suc.

         - Măgarilor ce sunteţi! a spus un om în vârstă şi l-a altoit pe unul dintre copii peste ceafă. S-a răsucit apoi spre noi, cu o privire care aştepta aprobare, şi a rămas cu ochii la

mâna mea, care zăbovea pe mijlocul lui Füsun.

         Cât de aproape eram în grădina aceea de cinematograf, nu doar cu trupul, ci şi cu sufletul! Füsun s-a îndepărtat, speriată de privirile mele, s-a amestecat printre copii, s-a

întins către sticlele de răcoritoare, aşezate într-un lighean de rufe, şi chiar mi-a frânt inima.

         - Să-i luăm un suc şi lui Çetin Efendi, a spus ea, şi a cerut să i se deschidă două sticle cu răcoritoare.

         Am plătit şi i-am dus sucul lui Çetin Efendi, care nu obişnuia să stea la filme cu noi, în partea rezervată ,,familiilor“, ci se aşeză singur, în partea rezervată bărbaţilor celibatari.

         - Sunteţi foarte amabil, Kemal Bey, mi-a spus el, zâmbind.

         Când m-am întors, am văzut că un copil se uita cu admiraţie la Füsun, care bea suc din sticlă. Copilul s-a îndreptat spre noi, curajos.

         - Tanti, sunteţi artistă?

         - Nu.

         Trebuie să menţionez că, pe vremea aceea, replica „sunteţi foarte frumoasă“ constituia încă o metodă de abordare, astăzi uitată, folosită de afemeiaţi pentru a se apropia de o fată

machiată, îngrijită şi cu îmbrăcăminte ceva mai decoltată, care nu provenea însă dintr-o clasă socială prea înaltă. Dar copilul, care avea în jur de zece ani, nu era deloc interesat de acest al doilea sens. A insistat:

         - Dar v-am văzut într-un film!

         - În care? a întrebat Füsun.

         - Eraţi îmbrăcată cu rochia asta în Fluturi de toamnă...

         - Ce rol jucam? a întrebat Füsun zâmbind, încântată de scorneala aceea.

         Copilul pricepuse însă că se înşelase şi tăcuse.

         - Am să-l întreb acum pe soţul meu, pentru că ştie toate filmele.

         Cuvintele „soţul meu“, felul în care l-a căutat din priviri şi l-a găsit pe Feridun, în mulţimea aşezată pe scaune, faptul că băiatul şi-a dat seama că nu eu eram soţul lui Füsun

m-au mâhnit, după cum v-aţi şi dat seama, pesemne. Cu toate acestea, mi-am înăbuşit amărăciunea şi-am spus, fericit să mă aflu atât de aproape de ea şi să bem răcoritoare

împreună:

         - Copilul şi-a dat seama, probabil,