- Care va să zică, ai să ne dai, în cele din urmă, banii, iar filmul va fi turnat? Nu te supăra, Kemal, dar am cam obosit de amăgirile dumitale. Feridun a ajuns să se jeneze şi nici

nu mai aduce vorba despre asta.

         - Adevărat? am spus eu, şi am rămas cu gura căscată.

53

Suferința şi amărăciunea unei inimi

frânte nu sunt de folos nimănui

         Am rămas cu gura pecetluită până la sfârşitul serii. Cum simţământul pe care-l incercam în acele momente este numit, în foarte multe alte limbi, „frângerea inimii“, mă gândesc că

inima spartă de porțelan pe care o expun aici le va zugrăvi vizitatorilor muzeului suferinţa mea aşa cum se cuvine. Nu-mi mai puteam trăi calvarul dragostei sub forma neliniştii, a

deznădejdii, a mânieí, aşa cum se-ntâmplase cu o vară în urmă. Acum, suferinţa îmi pătrunsese-n sânge, îngroşându-1, căci faptul de-a o vedea pe Füsun zilnic sau la două zile îmi

diminuase chinul şi, pentru a putea trăi cu această durere nouă, îmi creasem deprinderi noi, iar aceste deprinderi mi se cuibăriseră-n suflet de-a lungul întregii veri, transformându-mă în alt om. Îmi petreceam cea mai mare parte a zilelor nu luptându-mă cu suferinţa, ci înăbuşind-o, disimulând-o ori prefăcându-mă că nici nu exista.

         Când s-a mai domolit puţin, suferinţa dragostei a fost înlocuită de altceva - de suferinţa înjosirii. Credeam că şi Füsun avea grijă să nu mă supună caznei şi se ferea de subiecte ori împrejurări primejdioase, care-ar fi putut să-mi rănească mândria. Îmi dădeam însă seama că, după cuvintele grosolane pe care le rostise ultima oară, nu m-aş mai fi putut preface că nu se-ntâmplase nimic.

         La început izbutisem să simulez (de parcă aş fi fost surd) că nu rostise niciodată vorbele acelea (,,Care va să zică, ai să ne dai, în cele din urmă, banii... Am cam obosit...“), pe care

mintea mea le repeta neîncetat. Dar cuvântul pe care-l murmurasem eu (,,Adevărat ?“) dovedea că-i auzisem vorbele. De aceea, nu mă mai puteam comporta de parcă nu s-ar fi petrecut nimic ofensator. De fapt, îţi puteai da seama imediat, după figura mea posomorâtă, că-mi pierise cheful - că eram, prin urmare, conştient de înjosirea la care fusesem supus. M-am întors la scaunul meu cu sticla de răcoritoare în mână, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, şi m-am aşezat, iar în timpul acesta îmi răsunau necontenit în minte frazele ei umilitoare. Mă mişcam greu, din pricina durerii. Injositor nu era atât faptul că-i sesizasem vorbele umilitoare – înjositor era faptul că ea băgase de seamă că eu băgasem de seamă că erau umilitoare şi că acest lucru mă afectase.

         M-am forţat din răsputeri să mă gândesc la lucruri banale, ca să mă pot preface că nu se petrecuse nimic. Îmi amintesc că, la fel ca în copilărie şi în adolescenţă, când muream de

plictiseală şi mă lăsam purtat de gânduri metafizice, mi-am pus următoarea întrebare: „La ce mă gândesc eu acum? Mă gândesc la ceea ce gândesc !“ După ce mi-am repetat îndelung

în minte aceste cuvinte, m-am întors hotărât spre Füsun şi i-am spus ,,ne-au cerut să ducem înapoi sticlele goale“, apoi i-am luat din mână sticla goală de răcoritoare, m-am ridicat şi am dus-o, împreună cu a mea. Sticla mea de răcoritoare se afla în cealaltă mână. Nu terminasem încă sucul din ea. Nu se uita nimeni la mine, aşa că am turnat sucul din sticla mea în sticla lui Füsun şi le-am dat copiilor care vindeau răcoritoare sticla mea goală. M-am întors apoi la locul meu, având în mână sticla lui Füsun, pe care o expun aici, şi m-am aşezat.

         Füsun vorbea cu soţul ei, aşa încât nu băgaseră de seamă ce anume se petrecuse. Eu, la rândul meu, n-am mai băgat de seamă ce s-a petrecut pe ecran până la sfârşitul filmului. Pentru că sticla pe care o atinseseră buzele lui Füsun cu puţin timp în urmă se afla acum în mâinile mele tremurânde. Nu voiam să mă gândesc la altceva, voiam să revin la lumea, la lucrurile mele. Sticla aceasta a fost păstrată ani de zile, cu grijă, la căpătâiul patului din blocul Compasiunea. Aceia dintre vizitatorii muzeului care vor urmări cu atenţie forma sticlei îşi vor aduce aminte că este vorba de sticla sucului Meltem, care fusese lansat pe piaţă în perioada în care începea povestea noastră, dar în ea nu se afla adevărata răcoritoare Meltem, cu al cărei gust se lăuda Zaim. Apăruseră deja imitaţii palide ale acelei prime mărci naţionale de răcoritoare, care era distribuită în jumătate din Turcia. Micii producători pirat, care lucrau clandestin, pe plan local, colectau de la băcănii sticlele goale de Meltem, le umpleau cu răcoritoarea ieftină, vopsită cu coloranti pe care o produceau în propriile ateliere, după care o trimiteau pe piaţă. Feridun Bey, care văzuse că la întoarcere, în maşină, îmi duceam din când în când sticla la buze şi care era la curent cu răceala survenită între mine şi Füsun, mi-a spus ,,frate, nu ţi se pare că răcoritoarea asta Meltem e foarte bună ?“. I-am explicat că răcoritoarea nu era ,,veritabilă“. A priceput imediat cum stăteau lucrurile:

         - Undeva, pe străzile dosnice din Bakirköy, se află un centru de îmbuteliere clandestin, unde buteliile goale de la Aygaz sunt umplute cu gaz ieftin. Am cumpărat şi noi o dată aşa ceva. Crede-mă, vere Kemal, funcţionează mai bine decât cele originale!

         Am dus cu grijă sticla la buze:

         - Şi asta are un gust mai bun, am spus eu.

         În timp ce maşina înainta, hurducându-se, pe străzi lăturalnice cufundate-n tăcere, pavate cu piatră cubicå, luminate de lămpi palide, pe parbriz se legănau alene, ca prin

vis, umbrele copacilor şi ale frunzelor. Stăteam pe bancheta din faţă, lângă şoferul Çetin, şi-mi dădeam seama că eram deja afectat de suferinţa inimii mele frânte, aşa încât nu

mă-ntorceam deloc să mă uit in spate. Am început să vorbim despre filme, ca de obicei. Çetin Efendi, care participa rareori la asemenea taclale, în drum spre casă, a deschis discuţia, poate şi pentru că nu-i plăcea tăcerea care ne-nvăluia, şi a spus