că unele părţi ale filmului nu erau deloc convingătoare. Un şofer din Istanbul nu şi-ar fi mustrat niciodată patroana, aşa cum se-ntâmpla în film, chiar de-ar fi fost s-o facă pe un ton elegant.

         - Dar el nu este şofer, este renumitul actor Ayhan lşik, a spus Feridun.

         - De acord, domnule, a spus Çetin, de aceea mi-a plăcut şi mie foarte mult. Pentru că are şi-un aspect instructiv... Mi-au plăcut foarte mult filmele din vara asta pentru că, pe lângă faptul că erau distractive, mai ofereau şi câte-o lecţie de viaţă.

         Şi eu, şi Füsun tăceam. Durerea-mi era sporită de faptul că Çetin Efendi spusese „vara aceasta“. Vorbele lui mă duceau cu gândul la faptul că minunatele nopţi de vară se sfârşiseră, că nu aveam să mă mai uit la filme alături de Füsun, prin felurite grădini de cinematograf, că fericirea de a sta alături de ea, sub oblăduirea stelelor, se isprăvise. Mi-aş fi dorit să vorbesc despre lucruri indiferente, ca să-i ascund lui Füsun durerea care mă mistuia, dar aveam gura pecetluită şi mă simţeam pradă unei supărări care avea să dureze multă vreme.

         Nu mai voiam s-o văd pe Füsun. Nu aveam, de altfel, nici o tragere de inimă să mă văd cu o persoană care lega prietenie cu mine în ideea că aveam să finanţez filmul pe care urma

să-l turneze soţul ei - pentru parale, cu alte cuvinte. În plus, acum nici măcar nu mai încerca să tăinuiască faptul că ne vedeam pentru bani. Simțeam că m-aş fi putut desprinde de ea cu uşurinţă, pentru că o asemenea femeie nu mă mai atrăgea.

         După ce i-am lăsat în noaptea aceea la ei acasă, n-am mai trecut deloc pe la ei ca să stabilim vreo altă întâlnire, la un alt cinematograf de noapte. Vreme de trei zile nu i-am sunat

deloc. În răstimpul acesta incepusem să manifest un alt gen de supărare - mai întâi, doar cu o parte a minţii, apoi într-un mod din ce în ce mai intens. Această supărare, pe care o numeam ,,diplomatică“, se întemeia nu atât pe suferinţa pricinuită de inima mea frântă, cât pe datorie: unei persoane care se poartă urât cu noi trebuie să-i aplicăm la rândul nostru o pedeapsă, apărându-ne mândria, ca să nu mai facă aşa ceva altă dată. Desigur că „pedeapsa“ pe care i-o aplicam eului Füsun consta în faptul că nu-i mai dădeam bani soţului ei, pentru film, şi, în felul acesta, îi năruiam şi ei visul de-a deveni vedetă de cinema. ,,Să se gândească puţin la ceea ce-o să se întâmple dacă n-o să se mai facă filmul !“, îmi spuneam eu... Spre deosebire de faza iniţială, când îmi trãiam supărarea la modul sincer, începând de-a doua zi am început

să-mi imaginez în ce fel o făcea pedeapsa mea să sufere pe Füsun. Dar, deşi îmi închipuiam foarte bine că rezultatul imposibilităţii de-a se vedea cu mine era de natură materială, îmi imaginam că era necăjită nu pentru că nu se putea face filmul, ci pentru că nu mă putea vedea pe mine. Poate că nu era vorba de o iluzie, ci de un adevăr.

         Plăcerea de a-mi imagina că Fiisun se căia de cele petrecute a început, de-a doua zi, să treacă înaintea adevăratei mele supărări. În seara celei de-a doua zile, în timp ce cinam în

tăcere cu mama, în casa din Suadiye, am simţit că începuse deja să-mi fie dor de Füsun, că supărarea mea neprefăcută se sfârşise de mult şi mi-am dat seama că n-aş fi putut rămâne supărat decât la gândul că faptul acesta avea s-o necăjească şi avea să reprezinte o pedeapsă pentru ea. Pe când mâncam cu mama şi încercam să mă pun în locul lui Füsun, începeam să raţionez, la modul foarte realist şi necruţător, în numele ei. Încercam să ghicesc cât de tare m-ar fi făcut să sufăr, dacă aş fi fost o femeie tânără şi frumoasă ca ea, regretul de a-i fi frânt inima producătorului bogat cu o vorbă prostească şi de a-mi fi pierdut, astfel, iluziile de a

deveni stea de cinema, tocmai când eram pe cale să joc într-un film pe care urma să-l turneze soţul meu, devenind vedetă. Dar întrebările şi remarcile mamei (,,De ce-ai lăsat carnea în farfurie fără s-o mănânci? leşi undeva diseară? Farmecul verii s-a dus, dacă vrei, ne-ntoarcem mâine în Nişantaşi, înainte de sfârşitul lunii - al câtelea pahar a fost acela?“) mă împiedicau însã să mă pun în locul lui Füsun.

         În timp ce mă străduiam să desluşesc, cu mintea înceţoşată de băutură, ce anume gândea Füsun, am descoperit un alt lucru: de fapt, supărarea mea fusese o supărare ,,diplomatică“,

ce urmărea răzbunarea, chiar din clipa în care auzisem vorbele acelea urâte (,,Care va să zică, ai să ne dai, în cele din urmă, banii...“). Voiam să mă răzbun pe Füsun pentru ceea ce-mi făcuseră, dar pentru că mă temeam şi mă ruşinam de dorinţa mea, izbutisem să mă determin să cred că ,,nu mai voiam s-o văd“. Pretextul acesta era mai onorabil şi-mi oferea prilejul de a mă absolví de vină în timp ce mă răzbunam. Supărarea mea sinceră nu era, de fapt, sinceră şi veritabilă, iar eu îmi exageram deziluzia pentru a conferi dorinţei mele de răzbunare o profunzime de o anumită inocenţă. Când am realizat acest lucru, am decis s~o iert pe Füsun şi să mă văd cu ea; iar când am decis să mă văd cu ea, am început să gândesc totul într-un mod mai pozitiv. Dar pentru a mă duce din nou pe la ei trebuia să cuget mult şi să mă conving s-o fac.

         După cină am ieşit pe Bulevardul Bagdadului pe care, cu zece ani în urmă, când eram tânăr, obişnuiam să-l străbat cu prietenii de la un capăt la altul, „făcând rondul“, şi, în timp

ce păşeam pe trotuarele largi, am încercat din răsputeri să mă pun în locul lui Füsun, pentru a pricepe exact ce semnificaţie ar fi avut pentru ea renunţarea la pedeapsa pe care i-o aplicasem. Curând după aceea, în mintea mea s-a produs o străfulgerare: o femeie tânără, deşteaptă,