frumoasă ca ea, care ştia foarte bine ce voia, ar fi putut găsi, cu puţin efort, un alt producător de film care să-l susţină pe soţul ei. Mi-am simţit inima săgetată de o durere arzătoare, pricinuită de gelozie şi remuşcare. A doua zi după-amiază l-am trimis pe Çetin în Beşiktaş, ca să afle ce filme rulau pe la cinematografele cu grădină, şi, decizând că exista „un film important, pe care trebuia neapărat să-l vedem“, le-am dat telefon. Când am auzit, la receptorul telefonului din biroul meu de la Satsat, soneria telefonului din casa lui Füsun, inima a început să-mi bată mai tare şi mi-am dat seama că, indiferent cine-ar fi fost să ridice receptorul, mi-ar fi fost cu neputinţă să vorbesc pe un ton firesc.

         Această afectare îşi făcuse apariţia pentru că eram prins între supărarea interiorizată, pe care încă o mai păstram într-un cotlon al sufletului, şi supărarea ,,diplomatică“, la care mă simţeam dator să recurg atâta vreme cât Füsun nu-şi cerea scuze. Mi-am petrecut, prin urmare, ultimele seri de vară prin grădinile altor cinematografe, alături de Füsun şi soţul ei, făcând pe supăratul, fără a mă amuza şi fără a vorbi prea mult cu ei. Bineînţeles că mutra mea poso-morâtă o molipsise şi pe Füsun. Eram furios pe ea pentru că mă obliga să mă prefac supărat chiar când nu-mi venea şi, de data aceasta, era vorba de o supărare sinceră, care dura. După o vreme, această a doua personalitate, pe care o adoptam de la sine când mă aflam alături de ea, a început să devină adevărata mea personalitate. Pe vremea aceea am intuit, pesemne, pentru prima oară că, pentru majoritatea oamenilor, viaţa nu este o fericire care se cere a fi trăită cu

sinceritate, ci o continuă prefăcătorie, care se desfăşoară pe spaţii mici şi care se alcătuieşte din constrângeri şi pedepse, ca şi din minciuni care se cuvin a fi crezute.

         Toate filmele turceşti la care ne duceam noi sugerau însă că ieşirea din „lumea aceea mincinoasă“ era posibilă prin „realism“. Acum nu mai credeam însă în filmele pe care le

vedeam prin grădinile cinematografelor, din ce în ce mai pustii, şi nu mă mai puteam abandona acelui univers sentimental. La sfârşitul verii, cinematograful Steaua din Beşiktaş era atât de gol încât, pentru că ar fi putut părea ciudat să mă înghesui în Füsun, am lăsat un scaun liber între noi, iar supărarea mea mimată s-a preschimbat, odată cu vântul răcoros, într-o remuşcare rece ca gheaţă, care-mi înfrigura sufletul. La Cinematograful Clubul din Feriköy,

unde ne-am dus la patru zile după aceea, ne-am dat seama cu bucurie, la vederea unor băieţi bosumflaţi, gătiţi de sărbătoare, şi a unor bătrâne îmbrobodite, că acolo tocmai se desfăşura o ceremonie de circumcizie cu acrobaţi, jongleri şi dansatoare, pusă la cale de primărie în beneficiul copiilor sărmani. N-am dat însă curs invitaţiei simpaticului primar cu mustața tunsă perie, care ne intuise plăcerea, pentru simplul motiv că eu şi Füsun nu ne-am putut elibera de

pretinsa noastră supărare. Faptul că ea răspundea supărării mele printr-o supărare la fel de prefăcută, dar că o făcea, totodată, în aşa fel încât să nu bage de seamă soţul ei mă scotea din minţi.

         Am reuşit să nu-i mai caut vreme de şase zile. Mă ofensa şi faptul că nici măcar soţul ei nu-mi dădea telefon, ca să nu mai vorbesc de Füsun. Dacă n-avea să se facă filmul, ce pretext aş mai fi putut găsi ca să-i caut? Realizam şi acceptam acum adevărul de nesuportat că, dacă voiam să-i mai văd, trebuia să le dau bani, ei şi soţului ei.

         În cele din urmă, la inceputul lui octombrie, ne-am dus la cinematograful-grădină Majestik din Pangalti. Era cald, iar cinematograful era departe de a fi gol. Poate că, în vară,

nutream speranţa că acea ultimă seară avea să fie frumoasă şi că supararea noastră avea să ia sfârşit. Inainte de a ne aşeza însă pe scaune, s-a petrecut ceva: m-am întâlnit cu Cemile Hanim, mama unuia dintre prietenii mei din copilărie. Cemile Hanim fusese, în acelaşi timp, şi partenera de dame a mamei şi părea să fi sărăcit la bătrâneţe. Ne-am aruncat nişte priviri care spuneau ,,ce cauţi tu aici ?“, asemenea bogătaşilor scăpătaţi, care se simt ruşinaţi şi vinovaţi de propria ruină.

         - Eram curioasă să văd unde locuieşte doamna Mükerrem, de aceea am venit, a spus Cemile Hanim, cu aerul că-mi făcea o confesiune.

         N-am înţeles mare lucru. M-am gândit că într-unul dintre conacele acelea vechi aflate în valea care se zărea din grădina cinematografului locuia o persoană interesantă pe nume

Mükerrem Hanim, aşa încât m-am aşezat lângă Cemile Hanim, ca să privim împreună casa cu pricina. Füsun şi soţul ei s-au aşezat la şase-şapte rânduri în faţa noastră. Când a început filmul, mi-am dat seama că locuinţa doamnei Mükerrem era chiar casa din film. Era vorba despre vestita vilă a unei familii din Erenköy, care descindea dintr-un paşă ; în copilărie,

obişnuiam să trec cu bicicleta prin faţa ei. Pentru că sărăciseră, proprietarii clădirii vechi de lemn îşi inchiriau casa, ca platou de filmare, pentru peliculele de la Yeşilçam, aşa cum făceau şi descendenţii altor paşale de pe vremuri, care se numărau printre cunoştinţele mamei. Cemile Hanim nu intenţiona să urmărească filmul Suferinţă din dragoste şi să plângă la el, ci să vadă încăperile decorate cu intarsii ale conacului paşei de pe vremuri, care, în film, devenise casa unor parveniţi bogaţi şi haini. Ar fi trebuit să mă ridic de lângă Cemile Hanlm şi să mă aşez lângă Füsun. Nu făceam însă acest lucru, căci eram stăpânit de o ciudată ruşine.

Nu-mi doream însă nicidecum să ştiu cărui fapt i se datora aceasta, asemenea unui tânăr care nu vrea să stea, la cinematograf, lângă părinţi, ci separat.

         Acest sentiment de ruşine, a cărui cauză n-am dorit s-o aflu nici după ani de zile, se îngemăna cu supărarea pe care o încercam deja. La sfârşitul filmului, m-am apropiat de

Füsun şi de soţul ei, cărora Cemile Hamm le-a aruncat o privire scrutătoare. Füsun era mai bosumflată ca oricând, iar mie, la rândul meu, nu-mi mai rămânea altceva de