făcut decât să fac pe supăratul. La întoarcere, în tăcerea insuportabilă care domnea în maşină, m-am imaginat făcând o glumă absurdă şi apoi râzând de ea în hohote, nebuneşte, după care m-am închipuit beat, spre a mă putea desprinde de rolul de persoană supărată pe care mă simţeam

obligat să-l joc, dar n-am izbutit să-mi duc prea departe fanteziile.

         Nu le-am telefonat vreme de cinci zile. M-am abţinut s-o fac, imaginându-mi îndelung, cu plăcere, că Füsun avea mari păreri de rău şi că era pe cale să mă implore să revin. În

reveriile mele, răspundeam vorbelor pline de remuşcare şi rugăminţilor stăruitoare pe care mi le adresa afirmând că totul se petrecuse din vina ei şi eram atât de sincer convins de aceste greşeli, pe care le-nşiram rând pe rând, încât mă cuprindea mânia aceea specifică celor ce sunt adeseori nedreptăţiţi.

         Zilele care se scurgeau fără a o vedea mi se păreau din ce în ce mai greu de suportat. Începusem, treptat, să percep din nou în suflet culoarea întunecată şi consistenţa sumbră

a calvarului profund, sfâşietor pe care fusesem nevoit să-l îndur de-a lungul unui an şi jumătate. Posibilitatea de-a comite vreo greşeală şi de-a fi din nou condamnat la a nu o

mai vedea deloc mi se părea nespus de terifiantă. Pentru acest simplu motiv, trebuia să-mi ascund supărarea. Iar faptul acesta îmi transforma supărarea într-un sentiment interiorizat, care nu mă rodea decât pe mine, într-o pedeapsă pe care nu mi-o aplicam decât mie însumi. Supărarea şi inima mea frântă nu erau de folos nimănui. Intr-o noapte în care cugetam în felul acesta, păşind singur pe sub frunzele de toamnă care cădeau în Nişantaşi, mi-am dat seama că cea mai fericită şi, din această cauză, cea mai plină de nădejde soluţie era s-o văd pe Füsun de trei-patru ori pe săptămână (de cel puţin două ori). Doar astfel aş fi putut reveni la viața

mea obişnuită, fără a stârni prea mult chinul sfâşietor pe care mi-l pricinuia dragostea mea nefericită. Ştiam acum că suferinţa de a nu o mai putea vedea pe Füsun, fie din cauza vreunei pedepse aplicate de ea mie, fie din cauza vreunei pedepse pe care i-aş fi aplicat-o eu ei, de supărare, mi-ar fi făcut viaţa insuportabil de grea. Dacă nu doream să mai trăiesc niciodată ceea ce trăisem cu un an în urmă, trebuia să-i duc, de fapt, şi cerceii cu perle ai tatei, pe care i-i promisesem în scrisoarea trimisă prin Ceyda.

         A doua zi, când am ieşit în Beyoglu pentru masa de prânz, aveam în buzunar cerceii cu perle, puşi în cutia pe care mi-o dăduse tata. Ziua de marţi, 12 octombrie 1976, era, la Istanbul, o zi însorită, plăcută, strălucitoare, ca o moştenire a verii. Vitrinele pline de culoare erau scăldate-n lumină. În timp ce luam prânzul la Haci Salih, eram onest cu mine insumi:

nu-mi puteam ascunde faptul că, „dacă mi-ar fi dat prin minte“ acest lucru, aş fi putut veni în Çukurcuma, spre a mă vedea cu tanti Nesibe preţ de o jumătate de oră. Çukurcuma se afla la şase-şapte minute de mers pe jos de masa de restaurant la care mă aflam. Aruncasem o privire la Seraiul când trecusem pe acolo şi văzusem că la 13.45 începea o nouă reprezentaţie. Dacă m-aş fi dus la cinematograf, aş fi uitat de toate, stând în intunericul răcoros, cu miros de mucegai şi umezeală dinăuntru, şi, cel puţin pentru o vreme, aş fi putut pătrunde intr-o altă lume, relaxându-mă. Dar la ora 13.40 achitasem deja nota de plată, mă ridicasem şi

coboram panta din Çukurcuma. Purtam în stomac masa de prânz, în ceafă soarele, în minte dragostea, în suflet neliniștea, iar în inimă - un junghi dureros.

         A coborât să-mi deschidă tanti Nesibe.

         - Nu, nu urc, tanti Nesibe, am spus eu.

         Am scos din buzunar cutia în care se găseau cerceii cu perle:

         - Aceştia sunt ai lui Füsun... Un dar de la tata, pentru ea... Mi-am spus să-i las, în trecere pe aici.

         - Să-ţi fac repede o cafea, Kemal, căci am să-ţi povestesc ceva înainte să vină Füsun.

         O spusese cu un aer atât de misterios, încât am urcat imediat în urma ei, fără a mai face nazuri. Casa era strălucitoare, iar canarul Lămâie cânta, fericit nevoie mare, în colivia lui, scăldată în lumina soarelui. Am văzut că ustensilele de croitorie ale mătuşii Nesibe, foarfecile şi bucăţile de material erau întinse prin tot salonul.

         - Nu mă mai duc acum prin case să fac croitorie, dar clientele mele au insistat foarte mult, aşa că trebuie să terminăm o rochie de seară. Mă ajută şi Füsun, care o să vină curând.

         În timp ce mă servea cu cafea, a intrat imediat în subiect:

         - Se pare că la mijloc se află tot soiul de supărări fără rost, de inimi frânte, şi înţeleg asta, a spus ea. Kemal Bey, fata mea a suferit foarte mult, i-au fost rănite rău de tot

sentimentele, aşa că o să ai răbdare cu toanele ei, o s-o ierţi şi o să vă împăcaţi...

         - Desigur, desigur, am spus eu, cu un aer atotştiutor.

         - Dumneata ştii mai bine decât mine cum s-ar putea face acest lucru... Împacă-te cu ea, fă ce vrea, numai să iasă mai repede de pe calea greşită pe care-a apucat-o.

         I-am aruncat o privire întrebătoare, referitoare la calea greşită pe care o apucase Füsun, şi am înălţat din sprâncene.

         - A suferit nespus, a plâns foarte mult înainte de logodna dumitale, în ziua logodnei, ba chiar după logodnă, a plâns luni de zile, a spus ea. Nu mai mânca, nu mai bea, nu mai mergea, nu mai făcea nimic. Iar băiatul ăsta venea zi de zi şi-o alina.

         - Feridun?

         - Da, dar nu-ţi face griji, nu ştie de dumneata.

         Mi-a spus că fata ei nu mai ştia ce făcea de durere, de amărăciune, că Tarik Bey fusese cel care venise cu ideea de-a o căsători şi că, în cele din urmă, Füsun acceptase să se mărite cu „băiatul ăsta“. Feridun o cunoştea pe Füsun de la paisprezece ani. Pe vremea aceea era foarte îndrăgostit de ea, dar Füsun nu-l încurajase deloc, ba chiar îl