chinuise ani de zile cu indiferenţa ei. Acum nu mai era aşa de îndrăgostit de Füsun. (A ridicat uşor din sprâncene şi a zâmbit, de parcă ar fi spus „asta e o veste bună pentru tine“.) Feridun nici nu stătea acasă seara, era cu gândul doar la cinema şi la prietenii lui cineaşti. De parcă n-ar fi renunţat la căminul studenţesc din Kadirga pentru a se-nsura cu Füsun, ci pentru a fi mai aproape de cafenelele din Beyoglu, unde se-ntâlneau oamenii de film! Bineînţeles că li se-nfierbântase amândurora sângele, aşa cum li se-ntâmplă tinerilor sănătoşi căsătoriţi cu ,,peţitoare“, dar nu trebuia să iau prea în serios asemenea lucruri. Se gândiseră că, după toate cele petrecute, lui Füsun avea să-i prindă bine măritişul, şi nu regretau...

         M-a lăsat să simt fără echivoc, prin privirile pe care mi le arunca şi care erau menite, într-o oarecare măsură, să mă şi pedepsească, că prin „cele petrecute“ nu se referea atât la

dragostea lui Füsun faţă de mine ori la faptul că examenul ei de admitere la facultate decursese prost, cât la faptul că fata ei se culcase cu mine înainte de căsătorie. Füsun ar fi

ieşit basma curată doar dacă s-ar fi măritat, iar eu eram responsabil de situaţia creată!

         - Şi ea ştie, aşa cum ştim cu toţii, că Feridun nu e-n stare de nimic, că n-o să-i poată oferi o viaţă bună. Dar e bărbatul ei! a spus tanti Nesibe. Vrea s-o facă vedetă de film, e un băiat cinstit şi plin de bune intenţii ! Dacă o iubeşti pe fata mea, ai să-i susţii. Ne-am gândit că e mai bine s-o mărităm cu Feridun, nu cu vreun bătrân cu avere care s-o dispreţuiască zicând că are reputaţie proastă. O s-o introducă printre oamenii de film. Protejeaz-o şi dumneata, Kemal.

         - Desigur, tanti Nesibe.

         Mi-a spus că, dacă ar fi aflat că mi-a destăinuit secretele lor de familie, Füsun ne-ar fi „pedepsit amarnic“ pe amândoi (a zâmbit vag).

         - Bineînţeles că Füsun a fost tare afectată de faptul că ai stricat logodna cu Sibel Hanim şi că te-ai necăjit atât de mult din pricina ei, Kemal. Băiatul ăsta care face filme are o inimă de aur, dar Füsun o să priceapă curând ce nepriceput e, şi o să-l lase... Desigur că dacă dumneata ai să-i fii mereu alături, dacă ai să-i arăţi că eşti de încredere...

         - Ceea ce-mi doresc eu este ca, prin hotărârea mea, să lecuiesc inima pe care-am frânt-o, tanti Nesibe. Vă rog să mă ajutaţi să recâştig dragostea lui Füsun, am spus eu, apoi am scos din buzunar cutia cu cercei a tatei şi i-am dat-o. Aceştia sunt ai ei.

         - Mulţumesc, a spus ea, şi a luat cutia.

         - Tanti Nesibe... Când am venit aici în prima seară i-am adus şi cercelul desperecheat... Se pare însă că n-a ajuns în posesia lui... Ştiţi ceva de asta?

         - Nu ştiu nimic. Cât despre darul pentru ea, dă-i-l dumneata, dacă vrei.

         - Nu, nu... De fapt, cercelul acela nu era un dar, era al ei.

         - Care cercel? a spus tanti Nesibe.

         Văzând că ezitam, a spus:

         - Măcar de s-ar rezolva totul cu o pereche de cercei!

         Când s-a îmbolnăvit Füsun, a venit pe la noi şi Feridun. A luat-o de braț pe copila mea, care nu mai avea putere nici să meargă de supărare, şi a dus-o chiar în Beyoglu, la cinema-

tograf. A trecut pe la noi seară de seară, înainte de a se duce pe la cafenele şi pe la prietenii lui cineaşti, a stat la masă, s-a uitat la televizor cu noi, s-a ocupat de Füsun...

         - Eu pot să fac cu mult mai mult decât atât, tanti Nesibe.

         - Să dea Domnul, Kemal Bey! Te aşteptăm să treci pe la noi serile. Transmite-i salutări şi mamei dumitale, dar n-o necăji!

         Când a aruncat o privire spre uşă, sugerându-mi că trebuia să plec înainte de a mă surprinde Füsun acolo, m-am pus imediat în mişcare, împăcat, şi, în timp ce mă-ndreptam

dinspre povârnişul Çukurcuma spre Beyoglu, mi-am dat seama, satisfăcut, că mi se ştersese cu totul supărarea.

 

 

54

 

 

Timpul

 

 

         Acum exact şapte ani şi zece luni, m-am dus la cină în Çukurcuma, s-o văd pe Füsun. Intre prima mea vizită acolo, care s-a petrecut sâmbătă, 23 octombrie 1976, la unsprezece

zile după ce tanti Nesibe îmi spusese ,,te aşteptăm să treci pe la noi serile“, şi ultima cină, la care am participat Füsun, eu şi tanti Nesibe şi care a avut loc duminică, 26 august 1984, s-au scurs 2864 de zile. Potrivit însemnărilor mele, în cele 409 săptămâni, a căror poveste urmează s-o deapăn mai departe, m-am dus la ei la cină de 1593 de ori. Aceasta înseamnă că-i vizitam, în medie, de patru ori pe săptămână, dar nu trebuie să se creadă că procedam astfel în mod constant.

         În unele perioade îi vizitam zilnic, pe când în alte perioade mă simţeam supărat, ofensat din cine ştie ce motiv ori socoteam că aş fi putut s-o uit pe Füsun, aşa încât treceam mai rar pe la ei. Se poate spune însă că nici o tranşă de timp petrecută fără Füsun (fără s-o văd pe Füsun, vreau să spun) n-a depăşit vreodată zece zile şi că în cei peste şapte ani de care vorbesc i-am vizitat sistematic pe cei din familia ei (vreau să-i menționez cu numele de familie, Keskin), căci la capătul a zece zile suferinţa mea atingea pragul grav, insuportabil la care ajunsese în toamna anului 1975. Ei, la rândul lor, mă aşteptau la masă cu regularitate, ba chiar ghiceau

întotdeauna întocmai seara în care urma să mă abat pe la ei. În scurtă vreme, ne obişnuiserăm, într-un fel sau altul - ei, cu vizitele mele la vremea cinei, eu, cu faptul că mă aşteptau.

         Familia Keskin nu obişnuia să mă invite la cină, pentru că locul meu la masă mă aştepta în permanenţă, gata pregătit. Conştíinţa acestui fapt îmi provoca, seară de seară, lungi

dialoguri interioare, privitoare la oportunitatea de a-i vizita sau nu. Uneori mă-ntrebam „oare dacă mă duc iar, am să-i deranjez prea tare ?“; dacă nu mă duceam, eram tulburat la gândul că, dincolo de suferinţa de-a