La primele mele vizite în Çukurcuma eram preocupat de aceste incertitudini, de eforturile de a mă deprinde cu locuinţa, de a o privi pe Füsun în ochi, de a mă adapta la

atmosfera care domnea în casă. Imi doream să-i spun lui Füsun, din priviri, ,,iată, am venit, sunt aici“. Acesta a fost sentimentul dominant la prima vizită. In primele câteva minute mă felicităm pentru că izbutisem, în cele din urmă, să-mi înfrâng sentimentele de nelinişte şi ruşine şi mă dusesem acolo. De ce mă frământam atât de tare dacă eram atât de fericit să mă aflu alături de Füsun? Iată că şi ea mă privea, zâmbindu-mi cu drăgălăşenie, de parcă totul ar fi fost în firea lucrurilor, de parcă ar fi fost nespus de satisfăcută că venisem.

         Din păcate, la primele vizite am rămas arareori singuri. Cu toate acestea, de fiecare dată când prindeam prilejul, îi şopteam ceva de genul ,,mi-a fost foarte dor de tine !“ sau ,,aş

zice că mi-a fost foarte dor de tine !“, iar ea îmi răspundea din priviri, arătând că vorbele mele îi făceau plăcere. Condiţiile nu ne permiteau să ne apropiem mai mult unul de altul.

         Aş dori să le pot explica puţin cititorilor care se miră de faptul că m-am dus vreme de opt ani în vizite de seară la familia lui Füsun (nu pot deloc s-o numesc Keskin), ca şi de faptul că vorbesc cu atâta degajare despre un lung interval de timp, despre mii de zile, că timpul este înşelător şi că există, pe de o parte, timpul nostru şi, pe de altă parte, timpul „oficial“ - cel pe care-1 împărtãşim cu ceilalţi. Este important să fac acest lucru, atât pentru a dobândi respectul

cititorilor, care văd în mine un ins ciudat, obsedat, înspăimântător, de vreme ce am bătut drumul până la ei vreme de opt ani, în numele dragostei mele pentru Füsun, cât şi pentru

a-i ajuta să priceapă cum arăta viaţa în casa aceea.

         Să încep cu ceasul mare de perete, cu pendulă şi capac cu geam, aşezat într-o cutie de lemn elegantă, de producţie germană. Sarcina acestui ceas care, în locuinţa familiei lui Füsun, se afla chiar lângă uşă, nu era de-a măsura timpul, ci de-a determina familia, în întregul ei, să perceapă continuitatea casei şi a vieţii şi de a-i aduce aminte de lumea „oficială“ de afară. Cum, în ultimii ani, televiziunea îşi asumase datoria indicării timpului într-un mod cu mult mai amuzant chiar decât radioul, ceasul îşi pierduse însemnătatea, aşa cum se-ntâmpla şi cu celelalte sute de mii de ceasuri din oraş.

         Ceasurile mari de perete cu pendulă, mai arătoase, mai bine potrivite şi mai impunatoare decât ceasul despre care vorbesc eu, fuseseră mai întâi la modă la sfârşitul secolului al XIX-lea, în conacele paşalelor occidentalizate şi ale non-musulmanilor bogaţi din Istanbul, pentru ca, la începutul secolului al XX-lea şi în primii ani ai Republicii, să se răspândească cu repeziciune în casele clasei de mijloc, ca urmare a eforturilor depuse de aceasta în direcţia occidentalizării şi a imitării Occidentului. Când eram eu copil, în casa noastră şi în casele foarte multor cunoscuţi de-ai noştri se găsea, fie pe vreun perete al vestibulului ori al holului de la intrare, fie pe vreun perete al coridorului, câte un ceas de perete asemănător sau chiar unul mai impozant, lucrat în lemn, dar, de fapt, lumea se uita foarte rar la el; ceasurile de

felul acesta erau pe punctul de a fi date uitării. Aceasta pentru că, în anii 1950, „toată lumea“, până şi copiii, avea câte un ceas de mână, iar în case se găsea mereu câte un radio, veşnic deschis. Până în perioada în care ecranele televizoarelor aveau să modifice zgomotele interioare ale caselor şi obiceiurile legate de masă, băut ori socializare, adică până pe la jumătatea anilor 1970, când începe povestea noastră, aceste ceasuri de perete continuau să ticăie prin case din obişnuinţă, chiar dacă oamenii nu se mai uitau decât rareori la ele. Ticăitul şi gongul ceasului din casa noastră, care indica orele şi jumătăţile de oră, nu deranjau pe nimeni, pentru că nu se auzeau din dormitoare şi din salon. De aceea, nimănui nu i-a dat prin minte, ani de zile, să oprească pendula, iar cei din casă s-au cocoţat ani de zile pe un scaun,

ca s-o întoarcă! În unele nopţi, când beam foarte mult, din dragoste pentru Füsun, mă trezeam din somn, nefericit, şi, în timp ce treceam din camera mea în salon, ca să-mi aprind o ţigară, eram fericit să aud, pe coridor, gongul care anunţa începutul unei alte ore.

         Încă din prima lună băgasem de seamă că, în casa familiei lui Füsun, ceasul acela mare ba mergea, ba nu mergea, dar mă obişnuisem repede cu această situaţie. Se întâmpla ca la

câte-o oră înaintată din noapte, în timp ce ne uitam cu toţii la vreun film turcesc sau la vreo cântăreaţă cochetă care îngâna, languros, cântece vechi, sau în timp ce ne cufundam în visare urmărind vreun film istoric, cu lei şi gladiatori, a cărui acţiune se petrecea la Roma şi din care, de fapt, nu pricepeam prea mare lucru, pentru că ne apucaserăm să ne uităm la el, vorbind şi râzând între noi, abia de pe la jumătate, pe ecran să se-aştearnă o clipă, o tăcere magică, iar gongul ceasului atârnat chiar lângă uşă să bată pe neaşteptate, când ne gândeam mai puţin la el. Unul dintre noi, de cele mai multe ori tanti Nesibe, uneori şi Füsun, se răsucea spre ceas şi-i arunca o privire plină de-nţeles, iar Tarik Bey întreba „oare cine l-o fi întors iar ?“.

         Uneori, ceasul era întors, pentru ca alteori să fie uitat. Chiar şi atunci când era întors şi funcţiona în mod regulat, gongul lui putea rămâne cufundat în tăcere luni de zile - uneori nu bătea decât o dată, marcând jumătăţile de oră, alteori se alătura tăcerii din casă şi rămânea mut cu săptămânile. Simțeam atunci, infiorat, ce înspăimântător devenea totul când nu era nimeni acasă.