se uita la ceas ca să-şi dea seama ce oră era, dar potrivirea lui sau punerea în mişcare a pendulei prin simpla atingere cu mâna provoca adeseori certuri.

         - Ei, lasă-l să ticăie, nu face rău la nimeni! îi spunea uneori Tarik Bey soţiei sale. Ne aduce aminte că o casă e o casă.

         Cred că eu, Füsun, Feridun, ba chiar şi musafirii care se arătau din când în când eram de acord cu această idee. Din acest punct de vedere, rostul ceasului de perete nu era să-ţi aducă aminte de timp, adică să te determine să cugeţi, din vreme-n vreme, că lucrurile se schimbau, ci dimpotrivă, să te determine să simţi şi să fii convins că nu se schimba nimic.

         În primele luni nici măcar nu-mi puteam imagina că nu se schimbă nimic, că urma să petrec opt ani de zile stând la masă, uitându-mă la televizor şi tăifăsuind cu locatarii casei

din Çukurcuma. La primele vizite, fiecare vorbă rostită de Füsun, fiecare schimbare apărută pe chipul ei, mişcările ei prin casă - totul mi se părea nou şi deosebit şi nu socoteam important ticăitul ceasului. Important era să stau la aceeaşi masă cu ea, s-o văd, să fiu fericit, să rămân ţintuit locului când năluca mea se desprindea de mine şi-o sărută.

         Ceasul, care ticăia mereu la fel, ne insufla tihnă, făcându-ne să simţim, chiar dacă nu-i remarcam ticăitul clipă de clipă, că noi, cei care stăteam la masă şi mâncam, nu ne schim-

baserăm, rămâneam mereu aceiaşi, întocmai ca masa şi casa. Această funcţie a ceasului, care ne făcea să uităm de trecerea timpului, precum şi cealaltă funcţie a lui, care ne aducea aminte de prezent şi de relaţia noastră cu ceilalţi, aveau să constituie, de-a lungul celor opt ani, şi motivul „războiului rece“ care izbucnea din vreme-n vreme între Tarik Bey şi tanti Nesibe :

         - Cine l-a mai întors şi pe ăsta, ca să ne sară somnul în toiul nopţii! spunea tanti Nesibe, băgând de seamă, într-un moment de tăcere, că ceasul începuse din nou să ticăie.

         - Dacă nu ticăie, parcă lipseşte ceva din casă, parcă vine un gol..., a spus Tarik Bey ĭntr-o seară vântoasă de decembrie din 1979, după care a adăugat: Şi în cealaltă casă bătea gongul.

         - Aaa, tot nu te-ai obişnuit cu Çukurcuma, Tank Bey? l-a întrebat tanti Nesibe, cu un zâmbet mai afectuos decât o presupuneau aceste vorbe (obișnuia să-i spună uneori soţului

ei ,,Tarik Bey“).

         Înţepăturile, cuvintele muşcătoare, replicile repezi schimbate de cei doi soţi, care aveau să continue ani de zile, se înteţeau odată cu ticăitul ceasului de pe perete, pe care-1 remarcam când ne aşteptam mai puţin, sau când începeau să se audă bătăile gongului.

         - Aş zice că iar l-ai întors, ca să fac şi eu noapte albă, Tarik Bey! spunea tanti Nesibe. Füsun, draga mea, ia opreşte-1, te rog!

         Dacă pendula era oprită cu degetul la jumătatea cursei, ceasul se oprea şi el, oricât de întors ar fi fost, dar Füsun se uita mai întâi, zâmbind, spre tatăl ei, iar Tarik Bey îi arunca

uneori o privire care însemna ,,bine, opreşte-l !“, însă alteori se încăpăţâna:

         - Eu nu l-am atins ! Ceasul s-a pornit de capul lui, aşa că lasă-l să se oprească tot de capul lui! spunea el.

         Văzând că unii dintre vecini sau dintre puţinii copii care veneau în vizită pe acolo erau impresionați de vorbele acestea misterioase, Tarik Bey şi tanti Nesibe începeau să se cioro-

văiască, folosind vorbe cu două înţelesuri:

         - Au venit aghiuţele şi ne-au pus iar ceasul în funcţiune! spunea tanti Nesibe.

         - Nu puneţi mâna pe el, că damblagiţi! spunea Tarik Bey încruntând din sprâncene, cu un aer ameninţător.

         - Înăuntru sunt djinni!

         - N-am avea nimic cu ticăitul djinnilor, numai să nu ne scoată din minţi în puterea nopţii, de parcă-ar fi un clopot de biserică mânuit de-un clopotar beat.

         - N-o să te scoată, n-o să te scoată - de fapt, te odihneşti mai bine dacă uiţi de timp! spunea Tarik Bey.

         Folosea, în cazul acesta, cuvântul „timp“ în sensul de ,,lume modernă“, de „epocă în care trăim“. „Timpul“ acesta era ceva care se schimba necontenit, iar noi căutam să ne ţinem departe de această schimbare, prin ticăitul permanent al ceasului de perete.

         Instrumentul esenţial la care recurgeau cei din familia Keskin pentru a afla timpul, în viaţa de zi cu zi, era televizorul care, la fel ca radioul din casa noastră în anii 1950-1960, era

mereu deschis. Pe vremea aceea, în timpul programelor de la radio, oricare-ar fi fost ele - o emisiune muzicală, o dezbatere, o lecţie de matematică -, se auzea câte un „tit“ uşor la fiecare oră şi jumătate de oră, pentru cei care voiau să ştie cât era ceasul. La televizor, la care ne uitam seara, nu se simţea nevoia unui asemenea indiciu, pentru că, de fapt, oamenii obişnuiau să se-ntrebe cât era ceasul pentru a afla ce program era la televizor.

         O dată pe zi, Füsun se uita la ceasul ei de mână, expus aici, iar Tarik Bey la unul dintre numeroasele ceasuri de buzunar pe care l-am văzut folosindu-le pe parcursul celor opt ani, cu intenţia de a le potrivi sau de a mai verifica o dată dacă erau bine potrivite. Potrivirea ceasurilor se realiza în fiecare seară la ora şapte, după un ceas uriaş care-şi făcea apariţia pe ecran, cu un minut înainte de ştiri, la TRT 1, pe atunci singurul canal de televiziune din ţară. Îmi făcea o deosebită plăcere s-o privesc pe Füsun în timp ce-şi potrivea ceasul, cu ochii la ceasul uriaş care se ivea pe ecran când ne aşezam la masă, încruntând din sprâncene, împungându-şi uşor obrajii cu limba şi imitându-şi tatăl cu seriozitate, ca un copil. Füsun îmi remarcase această plăcere încă de la primele vizite. Ştia că o contemplam cu drag şi mă privea

zâmbind chiar în acel răstimp.

         - L-ai potrivit exact? o întrebam eu.

         - Da, exact! îmi răspundea ea, cu un zâmbet şi mai cald.

         Aşa cum aveam să-mi dau seama treptat în cei opt ani, mă duceam seară de seară