trăia şi a cărei atmosferă o respira ea. Principala caracteristică a acelei lumi era ,,atemporalitatea“ ei. La asta se referea Tarik Bey când îi spunea soţiei sale „uită de timp“.

Aş dori ca, în vreme ce privesc obiectele vechi, ceasurile

    1. Postul naţional de televiziune din Turcia.

deşteptătoare stricate, ruginite, care nu mai funcţionează de mult, ori ceasurile de mână ale familiei Keskin, curioşii care ne vizitează muzeul să remarce tocmai ciudăţenia „atemporală“ sau timpul special pe care-l alcătuiau toate aceste lucruri, luate împreună. Timpul acesta aparte constituie tocmai spiritul a ceea ce am respirat eu ani de zile în casa lui Füsun.

         În afara acestui timp aparte, mai exista şi „timpul“ exterior, de care eram înştiinţaţi prin radio, televiziune ori chemări la rugăciune, iar aflarea orei însemna, după cum simţeam eu, reglementarea relaţiei noastre cu lumea exterioară.

         Mi se părea că, la fel ca tatăl ei, funcţionarul ieşit la pensie, Füsun nu-şi potrivea ceasul la secundă pentru că ar fi dus o viaţă care să solicite un ceas precis ori pentru că ar fi fost obligată să ajungă la diverse treburi ori întâlniri, ci pentru că se conforma, respectuoasă, unui semnal special primit de la Ankara, de la stat. Modul în care priveam ceasul ce se ivea pe ecran semăna cu modul în care priveam drapelul care apărea pe acelaşi ecran la închiderea programului de televiziune, când se cânta Marşul Independenţei1 : tocmai când ne pregăteam să cinăm sau, în cel de-al doilea caz, să închidem televizorul, fiind pe cale să ne încheiem

seara, ajungeam să percepem, din ungherul în care ne aflam, existenţa a milioane de familii care făceau acelaşi lucru ca noi, puterea gloatei numite naţiune, a forţei numite stat şi, totodată, să ne pricepem propria micime. Simţeam, uitându-ne la orele naţionale (,,ora oficială a ţării“, se auzea din când în când la câte un radio), la drapele şi la programele privitoare la Atatürk, că viaţa dezordonată, lipsită de reguli pe care o duceam noi în casă se situa în afara tonului oficial al statului.

         În Fizica lui, Aristotel face diferenţa între clipele care se scurg rând pe rând, numite ,,prezent“, şi Timp. Clipele care se scurg rând pe rând sunt indivizibile, indisociabile, întocmai ca atomii lui Aristotel. Cât despre Timp, acesta este linia care uneşte clipele indivizibile. Oricât de mult ne-am strădui, nimeni, cu excepţia neghiobilor şi a amnezicilor, n-ar putea să uite cu totul Timpul, linia care uneşte clipele, în ciuda

    1. Imnul naţional al Turciei.

sfatului lui Tarik Bey, care ne cerea s-o „uităm“. Nu poţi decât să încerci să fii fericit şi să uiţi de Timp, aşa cum facem cu toţii. I-aş ruga pe cititorii care strâmbă din buze în faţa învăţămintelor pe care le-am tras din dragostea faţă de Füsun, dar şi în faţa acestor observaţii, bazate pe ceea ce am trăit vreme de opt ani în casa din Çukurcuma, să nu confunde uitarea noţiunii de Timp cu uitarea orei sau a datei din calendar. Orele şi calendarele n-au fost plăsmuite pentru a ne aduce aminte de Timpul uitat, ci pentru a ne organiza relaţia cu ceilalţi şi pentru a organiza, de fapt, întreaga societate, şi aşa şi sunt folosite. Când privim, seară de seară, ceasul alb-negru care apare pe ecran înaintea ştirilor, ne aducem aminte de alte familii, de alţi oameni, de întâlnirile noastre cu ei şi de ceasul care orânduieşte acest lucru, nicidecum de Timp. Füsun zâmbea fericită când se uita la ceasul de la televizor, dar nu pentru că-şi amintea de Timp, ci pentru că ştia că ceasul ei de mână funcţiona la secundă, sau pentru că şi-l potrivise „exact“ şi, poate, pentru că mă ştia urmărind-o cu dragoste.

         Viaţa pe care am dus-o m-a învăţat că amintirea Timpului, adică a liniei care uneşte clipele pe care Aristotel le numea ,prezent“, este, pentru cei mai mulţi dintre noi, dureroasă.

Încercarea de a ne închipui linia care uneşte clipele sau care reuneşte lucrurile ce poartă în ele clipele, aşa cum se-ntâmplă în muzeul nostru, ne întristează atât pentru că percepem cu

amărăciune, pe măsură ce înaintăm în vârstă, atât concluzia inevitabilă a liniei, căci ea ne aduce aminte de moarte, cât şi faptul că linia, în sine, nu are prea mult sens - aşa cum simţim de cele mai multe ori. Or, clipele pe care le numim „prezent“ ne pot dărui uneori o fericire suficientă pentru un secol, aşa cum se-ntâmpla cu vreun surâs al lui Füsun, în zilele când începusem să mă duc la cină în Çukurcuma. Pricepusem de la bun început că mă duceam în casa familiei Keskin pentru a dobândi o fericire care să-mi ajungă pentru tot restul vieţii şi subtilizam de acolo, spre a păstra acele clipe fericite, tot soiul de mărunţişuri atinse de mâna lui Füsun.

         În cel de-al doilea an dintre cei opt de care vorbeam, am rămas într-o seară la ei până la ore târzii din noapte, iar Tarik Bey mi-a povestit, după încheierea programului de la televizor, amintiri din vremea tinereţii şi a profesoratului la liceul din Kars. Amintirile din acei ani nefericiți, marcați de salariul meschin de profesor, de singurătate şi de lupta cu numeroase necazuri, erau percepute de Tarik Bey ca plăcute, şi aceasta nu pentru că, aşa cum crede foarte multă lume, pe măsură ce trec anii, până şi amintirile neplăcute ne par a fi plăcute, ci pentru că nu dorea să-şi amintească şi să-mi povestească decât clipele (acum punctele) bune din acea

perioadă proastă (o linie de demarcaţie proastă: Timpul). După ce mi-a atras atenţia asupra acestei dualităţi, şi-a adus aminte şi mi-a arătat, din cine ştie ce motiv, ceasul lui Est-Vest - un ceas cu dublu cadran, unul cu cifre ,,arabe“, celălalt cu cifre „latine“ -, cumpărat de la Kars.

         Să vă dau şi un exemplu personal: de îndată ce zăresc ceasul acesta delicat, marca Buren, pe care a-nceput să-1 poarte Füsun în luna aprilie a anului 1982, văd aievea în faţa ochilor cum i l-am dăruit la cea de-a