douăzeci şi cincea aniversare a zilei ei de naştere, cum m-a sărutat pe obraji la un moment dat, când nu ne vedeau părinţii ei (soţul Feridun nu era acasă), în dosul uşii deschise de la bucătărie, după ce-l scosesem din cutia care, astăzi, s-a pierdut, cum le-a arătat, fericită, ceasul mamei şi tatălui ei, în timp ce stăteam cu toţii la masă, şi cum mi-au mulţumit aceştia, care vedeau în mine un membru ciudat al familiei, rând pe rând. Pentru mine, fericirea înseamnă să pot retrăi o astfel de clipă fericită. Dacă învăţăm să ne gândim la viaţa noastră nu ca la o linie, asemenea Timpului lui Aristotel, ci ca la un şir distinct de asemenea clipe intense, veghea de opt ani la masa iubitei mele nu mai apare ca o obsesie, ci ca un şir de 1593 de seri fericite petrecute la masă cu familia ei. Astăzi îmi amintesc de fiecare dintre serile în care m-am dus să cinez în casa din Çukurcuma - chiar şi de cele mai dificile, mai pline de disperare şi mai umilitoare - ca de o mare fericire.

 

 

55

 

Veniţi din nou mâine, să şedem

iar împreună

 

 

         Mă duceam la casa lui Füsun, seara, cu Chevroletul tatei, condus de Çetin Efendi. Am avut grijă, de-a lungul celor opt ani, să nu încalc această regulă, exceptând unele situaţii

conjuncturale, precum blocarea circulaţiei, inundaţiile, bolile şi vacanţele lui Çetin Efendi ori defecţiunile maşinii. După primele câteva luni, Çetin Efendi îşi făcuse prieteni prin cafenelele şi ceainăriile din împrejurimi. Nu parca maşina chiar în faţa casei, ci prin asemenea locuri, cu nume precum Cafeneaua Marea Neagră sau Ceainăria Seara, după care rămânea acolo şi se uita la programul de televiziune pe care-l urmăream eu în casa familiei lui Füsun, ori citea ziarele, tăifăsuia, juca table sau se uita la cei care jucau konken, un joc de cărti. După primele câteva luni, locuitorii cartierului aflaseră cine eram, şi unul, şi altul şi, dacă Çetin Efendi nu

exagera în timp ce-mi povestea, văzuseră în mine, cel care-şi vizita neîncetat rudele îndepărtate şi sărmane, mânat de sentimente amicale, o persoană devotată şi modestă, sfârşínd

prin a mă plăcea.

         Desigur că, în cei opt ani, şi-au făcut apariţia şi persoane care susţineau că aveam intenţii obscure, necinstite. Era vorba de bârfe care nu puteau fi luate în serios, precum că

urma să cumpăr ieftin casele vechi, dărăpănate din cartier şi să ridic blocuri pe amplasamentul lor, că eram în căutare de muncitori de nimic, numai buni să lucreze ieftin în fabricile mele, că dezertasem din armată sau că eram fiul nelegitim al lui Tarik Bey (adică fratele lui Füsun). Cât despre majoritatea raţională a cartierului, aceasta aflase, din informaţiile mai mult sau mai puţin adevărate pe care le răspândise grijulie, în dreapta şi-n stânga, tanti Nesibe, că eram rudă de departe cu Füsun şi că discutam cu soţul ei „cineast“ despre un film care urma să facă din ea mare vedetă. Am înţeles din ceea ce mi-a spus Çetin de-a lungul anilor că poziţia mea era socotită rezonabilă şi că sentimentele pe care le nutrea cartierul Çukurcuma la adresa mea erau pozitive, chiar dacă nu eram îndrăgit în mod deosebit. De fapt, la doi ani de la debutul vizitelor mele incepusem să fiu socotit ca făcând pe jumătate parte din cartier.

         Populaţia acestuia din urmă era diversă: docheri din Galata, proprietari de mici magazine şi restaurante situate pe străzile dosnice din Beyoglu, chelneri, familii de ţigani

care se mutaseră acolo din Tophane, familii de kurzi din Tunceli, de confesiune Alevi 1, copii şi nepoţi sărăciţi ai unor familii de greci, italieni ori levantini care deţinuseră cândva slujbe de mici funcţionari în Beyoglu sau pe Bulevardul Băncilor, câteva familii greceşti care, întocmai ca cei dinainte, nu apucaseră încă să părăsească Istanbulul, persoane care lucrau la depozite ori cuptoare de pâine, şoferi de taxi, poştaşi, băcani şi studenţi nevoiaşi... Aceşti oameni nu erau animaţi de un sentiment comunitar puternic, aşa cum se-ntâmpla cu locuitorii cartierelor musulmane tradiţionale, precum Fatih, Vefa sau Kocamustafapaşa. Îmi dădeam însă seama, după atitudinea lor protectoare, binevoitoare faţă de mine, după interesul manifestat de tineri faţă de maşinile particulare, scumpe, care treceau pe stradă şi după rapiditatea cu care se răspândeau vorbele de clacă ori ştirile, că în cartier exista o anumită solidaritate, o anumită comuniune sau, cel puţin, un anumit dinamism intern.

         Casa familiei lui Füsun (a familiei Keskin) se afla pe colţ, la intersecţia bulevardului Çukurcuma (pentru populaţia cartierului, ,,povârniş“) cu strada Dalgiç, care era foarte îngustă. Aşa cum se va deduce şi de pe hartă, de aici se putea ajunge în zece minute, urmând drumurile în pantă, întortocheate şi abrupte, pe bulevardul Istiklal din Beyoglu.

 

    1. Forma populară a ordinului mistic Bektaşi dispărut, formal, în 1925, când au fost scoase în afara legii toate gruparile similare din Turcia. Sectanţii Alevi practică o formă de islam influenţată de religiozitatea preislamică, fiind, pe de altă parte, influenţaţi, de-a lungul istoriei, şi de şiism. Credinţa lor poate fi definită, sintetic, ca o variantă de „islam popular“.

 

Când ne-ndreptam spre casă în unele seri, Çetin vira agale pe străzile dosnice, ieşind în Beyoglu, iar eu contemplam, de pe bancheta din spate a maşinii, interioarele caselor, maga-

zinele, oamenii de pe străzi. Pe uliţele acelea pavate cu piatră cubică, împânzite de case de lemn în paragină, lăsate într-o rână de parcă stăteau să se prăbuşească pe trotuare, de clădiri pustii, abandonate de ultimii supravieţuitori ai grecilor, emigraţi în Grecia, de hornuri scoase pe ferestre de kurzii sărmani instalaţi ilegal în ele, noaptea dobândea un aspect înspăimântător. Micile localuri de distracţie întunecate din apropiere de Beyoglu, cârciumile, cluburile de noapte care-şi spuneau „cazinouri cu băutură“, bufetele, băcăniile în care se vindeau sandviciuri, gheretele de Pronosport, tutungeriile la care puteai găsi droguri, ţigări americane de contrabandă sau Whisky, ba chiar şi chioşcurile cu discuri şi casete erau deschise până la ore târzii şi, în ciuda aspectului lor întristător, mi se păreau animate, pline de viaţă. Desigur, nu simţeam acest lucru decât când plecam împăcat de la Füsun. În foarte multe nopţi plecam din casa familiei Keskin cu