gândul că n-aveam să mai revin acolo niciodată, că trebuia să fie ultima oară când făceam acest lucru, aşa încât zăceam, vlăguit de nefericire, pe bancheta din spate a maşinii conduse de Çetin. Asemenea nopţi surveneau mai cu seamă în

primii ani.

         Çetin mă lua seara din Nişantaşi în jurul orei şapte; eram prinşi puţin în trafic în Harbiye, Taksim şi Siraselviler, coteam pe străzile lăturalnice din Cihangir şi Füruzaga, iar

apoi coboram prin faţa clădirii istorice a hamamului din Çukurcuma. Pe drum opream maşina în faţa câte unui magazin şi cumpăram ceva de mâncare la pachet sau un buchet cu flori. Obişnuíam să-i duc lui Füsun, nu de fiecare dată, ci, în medie, o dată la două vizite, câte un mic dar: o lamă de gumă de mestecat - în glumă -, sau o broşă, sau vreo altă podoaba cu fluturi, descoperită în Bazarul Acoperit sau în Beyoglu.

         În unele seri, când circulaţia era blocată, se-ntâmpla să cotim la dreapta în Tophane, trecând prin Dolmabahçe, şi n-o luăm pe bulevardul Bogazkesen. Ori de cât ori viram pe

strada familiei Keskin, în răstimpul celor opt ani, inima prindea să-mi bată năvalnic, la fel ca în anii de şcoală primară când pătrundeam dimineaţa pe strada cu şcoala, şi încercam un sentiment de tulburare, care şovăia între fericire şi nelinişte.

         Tarik Bey cumpărase casa din Çukurcuma împrumutând bani de la bancă, pentru că se săturase să ducă grija chiriei pentru apartamentul din Nişantaşi. Intrarea în apartamentul

familiei Keskin se afla la etajul al doilea. În cei opt ani, prin micul apartament de la parter, care era proprietatea lor, s-au perindat felurite familii de chiriaşi, care n-au fost implicate

niciodată în povestea noastră şi care ba apăreau, ba dispăreau, ca nişte năluci. Intrarea în acest mic apartament, care avea să devină mai târziu parte integrantă din Muzeul inocenţei,

se afla pe o latură a clădirii, pe strada Dalgiç, aşa încât nu prea mă petreceam cu cei care locuiau acolo. Auzisem că Füsun era prietenă, într-o vreme, cu o fată pe nume Ayla,

care locuia la parter cu mama ei văduvă şi al cărei logodnic îşi satisfăcea stagiul militar, că se duceau împreună la cinematograf, în Beyoglu, dar Füsun nu obişnuia să-mi vorbească

despre prietenii ei din cartier.

         În primele luni, când sunam la sonerie, aflată la uşa care dădea spre povârnişul Çukurcuma, îmi deschidea întotdeauna tanti Nesibe. Pentru a face acest lucru trebuia să

coboare o scară, venind de la etaj. În alte împrejurări însă, era trimisă întotdeauna să deschidă Füsun, chiar dacã suna cineva la uşă seara. Până şi acest detaliu mă făcuse să simt, încă din prima zi, că toată lumea ştia de ce mă duceam acolo. Uneori îmi dădeam seama şi de faptul că Feridun, soţul lui Füsun, nu ştia, într-adevăr, nimic de noi. Cât despre Tarik Bey, acesta mă făcea, de fapt, rareori să încerc vreun sentiment de disconfort, căci trăia într-o cu totul altă lume.

         Tanti Nesibe, despre care simțeam că era întotdeauna la curent cu toate, avea mereu grijă să spună câte ceva pentru a rupe tăcerea stranie care se aşternea după ce-mi deschidea

uşa. De cele mai multe ori, aceste fraze de început erau legate de ştirile de la televizor: „ai auzit că a fost deturnat un avion ?“, „tocmai arată accidentul de autobuz, aşa cum s-a-ntâmplat el...“, ori „ne uităm la vizita în Egipt a prim-ministru1ui“. Dacă veneam înainte de începerea ştirilor, tanti Nesibe avea la-ndemână o frază pe care o repeta de fiecare dată cu aceeaşi convingere: ,,vai, ai venit chiar la țanc, acum încep ştirile !“ Alteori spunea ceva de genul „avem crochete cu brânză şi carne, din acelea care-ţi plac dumitale“, sau ,,azi dimineaţă am făcut cu Füsun nişte sărmăluţe în foi de viţă, sunt foarte bune, au să-ţi placă grozav“. Dacă socoteam că era vorba de o frază rostită pentru a disimula ciudăţenia situaţiei în care ne găseam, tăceam ruşinat. De cele mai multe ori îi dădeam un răspuns de genul ,,adevărat ?“ sau

„vai, s-ar zice că am venit tocmai la timp !“, după care urcam la etaj, intram în apartament şi, când o vedeam pe Füsun, repetam, cu emoţie făţişă, aceleaşi cuvinte, pentru a masca fericirea şi ruşinea care mă-ncercau în clipa aceea.

         - Aoleu, să văd şi eu accidentul de avion! am spus o dută.

         - Accidentul de avion a fost ieri, vere Kemal, a răspuns Füsun.

         Iarna puteam spune, în timp ce-mi scoteam paltonul, ,,off, ce vreme rece !“ sau „avem ciorbă de linte, e foarte bine“. Cum, din luna februarie 1977, a fost instalat sus un „automat“

care deschidea uşa de la stradă, trebuia să rostesc fraza introductivă când intram în apartament, după ce urcam scările, ceea ce era mai greu. Când tanti Nesibe, care era

întotdeauna mai delicată şi mai afectuoasă decât părea, simţea, după ce rosteam această frază preliminară, că nu mă puteam conecta la viaţa obişnuită, de zi cu zi, a casei, îmi sărea imediat în ajutor şi spunea ceva de genul ,,vai, Kemal Bey, aşează-te repede, să nu ţi se răcească plăcinta!“, sau „omul ăsta i-a secerat pe toţi cei din cafenea cu automatul şi o mai şi spune, fără pic de ruşine !“.

         Încruntam din sprâncene şi mă aşezam imediat la masă. Pachetele cu daruri pe care li le duceam mă ajutau să depăşesc momentele de stânjeneală care se instalau la intrarea în

apartament. În primii ani era vorba de alimente precum baclavaua cu fistic, care-i plăcea lui Füsun, plăcinta cu brânză sau carne cumpărată de la Latif, renumitul plăcintar din Nişantaşi, ori icrele de lacherdă. Îi dădeam pachetul lui tanti Nesibe, fără a face prea mare caz de el, dar spunându-i ceva pe această temă. ,,Ah, dar de ce v-aţi deranjat?!“, spunea tanti Nesibe. Atunci îi dădeam lui Füsun, fără a lăsa impresia că era vorba de ceva important, cadoul pe care i-l adusesem, sau i-l lăsam în vreun ungher, ca să-l vadă, când ni se petreceau privirile, şi, în aceeaşi clipă, îi plasam un răspuns lui tanti Nesibe - „mirosea minunat a plăcintă când am

trecut prin faţa prăvăliei, aşa că n-am putut să-i rezist !“ -, după care mai adăugam două-trei fraze