despre plăcintărie. În vremea aceasta mă aşezam repede la locul meu, străduindu-mă să par invizibil, asemenea unui elev care-a întârziat la ore, şi mă simţeam foarte bine. La un timp după ce mă aşezam la masă, privirile mele se întâlneau cu cele ale lui Füsun. Acestea erau clipe nespus de faste.

         Momentul în care ni se petreceau pentru prima oară privirile, nu după ce intram în casă, ci după ce ne aşezam la masă, era, pentru mine, un moment nespus de fericit şi, totodată, special, în care-mi dădeam seama imediat cum urma să decurgă seara pe care o aveam înainte. Dacă zăream în ochii lui Füsun - chiar încruntată fiind - o expresie radioasă, de relaxare, şi seara se desfăşura în acelaşi fel. Dacă era nefericită şi indispusă, dacă nu râdea, nu râdeam

nici eu prea mult, iar în primele luni nici măcar nu încercam s-o fac să râdă - nu făceam altceva decât să stau acolo, fără a-mi face prea mult simţită prezenţa.

         Locul meu la masă se afla între Tarik Bey şi Füsun, pe latura lungă a mesei, orientată spre televizor, în faţa mătuşii Nesibe. Când era acasă, Feridun stătea lângă mine, iar când

lipsea, puteam fi flancat de vreunul dintre rarii musafiri care veneau pe acolo. La începutul mesei, tanti Nesibe stătea cu spatele la televizor, ca să fie aproape de bucătărie; pe la

mijlocul acesteia, când nu mai avea atât de multă treabă la bucătărie, se ridica, se aşeza în stânga mea, între mine şi Füsun, şi, astfel, se putea uita la televizor nestingherită. Am stat aici vreme de opt ani, cot lângă cot cu tanti Nesibe. După ce tanti Nesibe se muta lângă mine, cealaltă latură lungă a mesei rămânea neocupată. Uneori, când revenea acasă seara, Feridun se aşeza pe locul acela gol. În cazul acesta, Füsun trecea şi ea lângă soţul ei, iar tanti Nesibe se

așeza pe scaunul lui Füsun. Îmi era greu să mă uit atunci la televizor, dar, de fapt, la asemenea ore emisia se sfârşea, iar aparatul era închis.

         Dacă se mai afla ceva la foc, pe aragaz în timpul unui program de televiziune important şi era nevoită să facă naveta la bucătărie, tanti Nesibe lăsa această sarcină în seama lui Füsun, iar Füsun se interpunea mereu între mine și aparat, ducându-se şi revenind de la bucătăria aflată chiar lângă cameră, cu farfurii şi cratiţe în mâini. În vreme ce părinţii ei erau cufundaţi în film, în concursul de cultură generală, în buletinul meteorologic, în vreo cuvântare vehe-

mentă a unui general autohton care tocmai dăduse o lovitură de stat, în Campionatul Balcanic de Lupte, în Festivalul Masticului de la Manisa ori în ceremoniile prilejuite de cea de-a şaizecea aniversare a izbãvirii Akşehirului de sub ocupaţia inamică, eu urmăream cu desfătare mişcările frumoasei mele, care păşea când spre stânga, când spre dreapta, dar nu aşa cum o făceau părinţii ei - ca pe ceva care să se interpună între mine şi adevăratul obiect al interesului meu -, ci cu sentimentul că adevăratul obiect de interes era chiar ea.

         În cele 1593 de seri cât m-am dus la locuinţa familiei Keskin, mi-am petrecut cea mai parte a timpului pe latura lungă a mesei, cu ochii la televizor. Nu pot să spun însă cu aceeaşi uşurinţă cu care-am spus de câte ori m-am dus acolo cât am zăbovit în casă de fiecare dată, şi aceasta pentru că încercam mereu să mă conving că ora la care reveneam acasă era, de fapt, cu mult mai puţin înaintată decât la ora la care plecasem, de fapt, de la ei, căci subiectul acesta îmi provoca ruşine. Desigur că ceea ce ne aducea aminte de scurgerea timpului era ora la care se-ncheia programul de la televizor. La ceremonia de închidere a programului TRT-ului, care era urmărită în toate cafenelele şi sălile de jocuri din Turcia, nişte soldaţi ce mărşăluiau regulamentar înălţau drapelul pe catarg şi luau poziţie de drepţi, timp în care din fundal răsuna Marşul Independenţei. Dacă ne gândim că fiecare vizită începea în jurul orei şapte şi că reveneam acasă în jurul orei douăsprezece, când se termina emisiunea la televizor şi era ridicat drapelul pe catarg, rezultă că în fiecare seară rămâneam acolo cinci ore, dar, în realitate, stăteam chiar mai mult.

         La patru ani de la debutul vizitelor mele, în septembrie l980, a avut loc o nouă lovitură de stat militară, a fost proclamată legea marţială şi a fost instituită interdicţia de circulaţie pe timp de noapte. Din pricina interdicţiei, care intra în vigoare la ora zece seara, am fost nevoit, vreme îndelungată, să plec de la familia`Keskin la zece fără un sfert, fără a mă fi putut sătura îndeajuns de vederea lui Füsun. La întoarcere, în vreme ce înaintam cu viteză, în maşina condusă de Çetin Efendi, pe străzile întunecoase, care se goleau cu repeziciune în minutele de dinaintea instituirii restricţiei de circulaţie, sufeream că nu izbutisem s-o văd destul pe Füsun în seara aceea. Ori de câte ori citesc astăzi prin ziare că militarii nu sunt satisfăcuţi de situaţia

în care se află ţara şi că ar putea avea loc o nouă lovitură de stat militară, îmi vin prima dată în minte, ca formă de manifestare a răului reprezentat de puciuri, întoarcerile mele precipitate acasă, fără a-mi fi putut astâmpăra dorul de Füsun.

         Desigur că relaţia mea cu familia Keskin a trecut, de-a lungul anilor, prin tot soiul de faze; sensul taifasurilor, al aşteptărilor, al tăcerilor, a ceea ce făceam împreună pare să se fi schimbat necontenit în mintea noastră. Singurul lucru care rămânea statornic, din punctul meu de vedere, era motivul pentru care mă duceam acolo: mă duceam, desigur, ca s-o văd pe Füsun. Presupuneam că şi lor - şi lui Füsun - le făcea plăcere acest lucru. Cum Füsun şi familia ei nu puteau recunoaşte deschis că veneam acolo pentru a o vedea pe ea, invocam un alt pretext, acceptat de toată lumea: mă duceam acolo, în casa lui Füsun, în ,,ospeţie“. Dar pentru că nici cuvântul acesta ambiguu nu suna convingător, preferam instinctiv un altul, de natură să ne creeze