Tanti Nesibe, mai cu seamă, obişnuia să folosească adeseori cuvântul „a sta“ într-un sens foarte larg răspândit, pe care cititorii mei turci îl cunosc foarte bine, dar pe care vizitatorii străini ai muzeului n-ar avea cum să-1 priceapă imediat – un sens nereţinut de dicționare, care semnifica ceva de genul „a veni în vizită“, ,,a se abate în trecere“, „a-şi petrece timpul împreună“. Seara, când plecam, tanti Nesibe îmi spunea politicoasă:

         - Kemal Bey, vino din nou mâine, ca să stăm iar împreună.

         Cuvintele acestea nu însemnau că, în serile cu pricina, nu făceam altceva decât să stăm la masă. Ne uitam la televizor, uneori tăceam îndelung, alteori ne aşterneam pe taifasuri

nespus de agreabile şi, desigur, mâncam şi beam rachiu. În primii ani, tanti Nesibe aducea vorba, chiar dacă rareori, şi de aceste îndeletniciri când voia să-mi spună că mă aşteptau

seara: „Kemal Bey, mâine te aşteptăm din nou, o să mâncăm dovlecei din aceia umpluți care-ţi plac dumitale“, sau „mâine o să ne uităm la televizor la concursul de patinaj, se dă în

direct“. Când rostea aceste lucruri, eu îi aruncam o privire lui Füsun, căci îmi doream să văd pe chipul ei o expresie aprobatoare, un zâmbet. Dacă tanti Nesibe spunea ,,veniţi, o să stăm“, iar Füsun aproba, mă gândeam că vorbele nu ne amăgeau, că ceea ce făceam noi, de fapt, era să ne aflăm în acelaşi loc, da, ,,să stăm împreună“. Pentru că făcea aluzie, în modul cel mai simplu cu putinţă, la dorinţa mea de a mã afla în acelaşi loc cu Füsun - principalul motiv al venirii mele acolo -, cuvântul ,,a sta“ era cât se poate de potrivit. Nu mă gândeam niciodată, asemenea unora dintre intelectuali, care şi-au făcut o îndeletnicire din denigrarea oamenilor

simpli, că, prin intermediul acestor cuvinte, milioanele de persoane care „stăteau împreună“ seară de seară în Turcia evidenţiau faptul că, la drept vorbind, nu făceau nimic, ba dimpotrivă, cugetam că pentru oamenii aceia ataşaţi unii de alţii prin sentimente de dragoste, de prietenie, ba chiar prin instincte profunde, a căror semnificaţie exactă nu o cunoşteau, „statul împreună“ constituia o nevoie în sine.

         Expun, în acest punct al muzeului nostru, macheta celui de-al doilea etaj al clădirii din Çukurcuma în care locuia familia lui Füsun - primul etaj al casei lor -, în semn de introducere şi de preţuire faţă de cele petrecute, faţă de acei opt ani în care le-am fost alături. La etajul de sus se aflau camera lui tanti Nesibe şi a lui Tarik Bey şi camera lui Füsun şi a soţului ei, iar între ele se găsea o baie.

         Dacă se va uita la machetă cu băgare de seamă, vizitatorul muzeului va observa imediat unde era amplasat locul meu, pe latura lungă a mesei la care mâncam. Curioşilor care nu

pot să viziteze muzeul am să li-1 descriu eu: televizorul se afla în faţa mea, uşor în stânga, iar bucătăria - tot în faţa mea, dar în dreapta. In spatele meu se afla un bufet ticsit cu tot soiul de obiecte; iar când mă legănam uneori pe picioarele din spate ale scaunului, mă izbeam de el. Atunci, paharele de cristal, zaharniţele de argint şi porțelan, serviciile de lichior, ceştile de cafea, care nu erau folosite niciodată, mica vază ĭmpodobită cu lujeri şi flori în spirală, care se regăsea în bufetul oricărei case burgheze din Istanbul, ceasul vechi, o brichetă care nu mai funcţiona şi celelalte fleacuri vibrau o clipă, la unison cu raftul de sticlă al bufetului.

         La fel ca toată lumea de la masă, am stat ani de zile cu ochii aţintiţi la televizor, seara, dar atunci când îmi răsuceam uşor privirile spre stânga o puteam vedea pe Füsun în voie,

fără a fi deloc nevoie să întorc capul spre ea ori să-1 mişc în vreun fel. Faptul acesta îmi dădea posibilitatea de-a o contempla îndelung, rotindu-mi doar ochii în timp ce mă uitam la televizor, fără a fi remarcat de nimeni. Am făcut multă vreme acest lucru, aşa încât pot să spun că m-am specializat în domeniu.

         Îmi făcea mare plăcere să urmăresc expresia care se ivea pe chipul lui Füsun în momentele sentimentale, fierbinţi ale vreunui film pe care-l urmăream împreună sau la începutul câte unei ştiri care ne tulbura pe toţi; în zilele şi lunile care urmau, îmi aduceam aminte de scena cu pricina - cea mai emoţionantă a filmului sau emisiunii - şi de expresia aşternută atunci pe chipul ei. Uneori, vedeam aievea în faţa ochilor expresia apărută atunci pe chipul ei (aceasta însemna că-mi era dor de ea şi că trebuia să mă duc la cină), şi abia apoi îmi

venea în minte scena patetică de pe ecran. Clipele cele mai intense, cele mai înduioşătoare şi mai stranii ale filmelor pe care le-am urmărit la televizor timp de opt ani, stând la masă, au sfârşit prin a mi se-ntipări în memorie odată cu aspectul chipului ei în asemenea momente. În cei opt ani învăţasem atât de bine semnificaţia privirii lui Füsun, ajunsesem să ştiu atât de bine care grimasă corespundea căror sentimente transmise de film, încât puteam să deduc ce

anume se petrecea chiar dacă nu urmăream emisiunea cu atenţie, doar iscodindu-i chipul din profil, cu coada ochiului. Alteori îmi dădeam seama, după privirile ei, că la televizorul la care nu mă uitam atunci atent, pentru că eram prea băut, prea obosit sau ne certaserăm din nou, se întâmpla ceva demn de luat în seamă.

         Pe masă, lângă scaunul pe care urma să se-aşeze mai apoi tanti Nesibe, se afla o veioză al cărei abajur stătea întotdeauna strâmb, iar alãturi de aceasta, o canapea în formă de L. În unele seri, când oboseam peste măsură de atâta mâncat, băut şi râs, tanti Nesibe ne spunea „haideţi să mai stăm puţin şi pe canapea“, sau „am să vă servesc cafeaua când o să vă ridicați de la masă“, iar atunci eu mă aşezam în capătul dinspre bufet al canapelei, tanti Nesibe se aşeza în celălalt capăt, iar Tarik Bey